Les Liaisons dangereuses

Illusions, of course, are by their nature sweet.

Carevasazica iluziile sunt, bineinteles, dulci prin firea lor. Or fi. Filmul este fara indoiala o capodopera. Stephen Frears, proaspat iesit din "Sammy and Rosie Get Laid", un film de cu totul alt soi, si debutant la Hollywood tese o panza a carei uimitoare finete se poate compara doar cu uimitoarea-i uniformitate. N-a tesut-o singur, dimpotriva, si-a stiut alege bine ajutoarele, fapt care-i adauga, si nicicum nu-i diminua meritele. Un mic secret pe care inchipuitii vorbitori de limba romana mai au inca a-l buchisi.

In primul rand textul. Scris cu doua sute de ani in urma de-un artilerist plictisit de compania soldatilor (si inventator, in timpul liber, al notiunii de-a numerota strazile orasului si-a obiectului pe care-l numim azi obuz), romanul rezista, rescris de Christopher Hampton intr-o piesa de teatru si apoi intr-un tratament scenografic care-l foloseste, si-l transmite. Nimic de valoare nu se pierde pe lumea asta, filmul e citabil dintr-un cap in celalalt si satisface gusturile cinefilului format la teatru din mine.

In al doilea rand, de-abia, actorii. Uma Thurman si-a lansat cariera cu acest film, expunandu-si, la respectabila varsta de 18 anisori, pieptul pe mana lui Frears. Nu-i un risc neaparat minor : in anii '80 nu se inventasera inca nici hi5, nici camerele digitale, internetul nu facuse inca pornografia de amatori ubicua si pustanii de liceu nu-si vazusera jumatate spre trei sferturi din colegele de clasa imortalizate nud. Keanu Reeves, pana atunci distribuit in atrocitati precum "Babes in Toyland" face primul pas intr-o cariera care-i va aduce, in zece ani, ocazia sa-si aleaga pilula. Ocazie pe care majoritatea actorilor n-o ajung niciodata.

Si-n al treilea rand, costumele. Oh, costumele, placerea de-a privi un film de epoca si nu o colectie de cowboy imbracati in lampadare. Cadrele. Fotografia. Totul functioneaza, uns si pe tacute, o masinarie construita si ghidata de un maestru. Camerele stiu sa-si tina distanta pentru a nu-l cobora pe Malkovich de pe soclul pe care cu atata arta se suie, si totusi stau aproape cat sa suga fiecare vorba, fiecare strop de sudoare si fiecare scama. Decorurile sunt judicios alese, si-n trecere raspund unei intrebari despre coloanele suprapuse, atat de iubite de arhitectura franceza clasica.

Michelle Pfeiffer joaca o femeie indragostita mult mai bine si infinit mai convingator decat reuseste Glenn Close sa joace o femeie inteligenta. Judecand empiric, s-ar putea ca aceasta disparitate sa nu traduca neaparat o disparitate corespunzatoare intre cele doua talente : femei indragostite intalnim relativ frecvent.

John Malkovich e un maestru al declamatiei. Nu cred ca exista, de la Peter O'Toole incoace, competitie pentru lectura lui Malkovich. In vasta majoritate a filmului foloseste o voce oarecum rigida, care-i ingaduie un contrapunct sentimental de cinci sau sase fraze in doua ocazii, adica fix la momentele care conteaza, ceea ce-i scoate jocul in zona supranaturalului. In paranteza fie spus, n-am vazut vampir mai convingator decat acest de Valmont niciodata, chiar daca el nu suge sangele victimelor de-a dreptul. Ar fi si prea vulgar...

Finalul, apoteotic, de-o forta care ionizeaza aerul, facandu-l sa vibreze ca incalzit la soba, inchide intr-o boaba de chihlimbar cuvintele vicontesei. Ne spune ea ca intotdeauna a suspectat ca vanitatea si fericirea sunt incompatibile.

Asa o fi.