Indecsi si colateralizare

Cum spuneam, atat piata de bonuri cat si piata de actiuni ofera indivizilor ocazia de-a economisi cu rezultate mai bune decat simpla strangere la ciorap.

Cele doua au avantaje specifice, din care decurg bineinteles si niste dezavantaje. Bonurile ofera un venit sigur, cert, pe care beneficiarul se poate baza. Pe aceasta baza se construieste clasa de asa-zisi rentieri, adica oameni care au pus un capital la dispozitia statului, si traiesc din dobanzile pe care acest capital li le aduce. Aceasta imprejurare ne da ocazia sa definim clasa de mijloc : fac parte din clasa de mijloc acele persoane care detin capital net si lichid suficient incat dobanzile sa le asigure un salariu mediu pe economie. Daca salariul mediu lunar este 1000 de lei, asta inseamna 12,000 de lei pe an, si cu o rata a dobanzii de 5% rezulta un capital minim necesar de 240,000 de lei pentru a face parte din clasa de mijloc. Ca sa fim intelesi. (De curiozitate, clasa de sus castiga din dobanzi anual capitalul clasei de mijloc. Deci, de la 5 milioane in sus*).

Dezavantajul acestei rate fixe a castigurilor este... faptul ca-i fixa. Ca atare, este vulnerabila la inflatie. Intr-o economie cu inflatie anuala de 7%, o rata a dobanzii de 5% inseamna eroziune lenta si moarte inevitabila.

Pe de cealalta parte, actiunile ofera un procent din profitul firmelor active. Acest aranjament e foarte convenabil pentru ca-i complet imun la inflatie : si actiunile sunt bunuri, la fel cum este painea sau benzina, si daca preturile cresc cu 7% ca efect al inflatiei, si preturile actiunilor vor creste tot cu 7%. Dezavantajul este tocmai participarea la profit. Ce-ti serveste ca participi la profitul unei firme care nu face profit ?

Ca rezultat, daca firmele merg bine, actiunile bat bonurile. Daca firmele merg prost, bonurile bat actiunile. Sigur, chestia e relativa, daca firmele merg prost suficient de mult timp nici bonurile nu vor supravietui, ca daca nu sunt bani, nu sunt bani si pace - pana la urma, tot firmele platesc si bonurile, nu le sustine Mamona direct din Talpa Iadului.

Ca raspuns la dezavantajele specifice ale celor doua categorii de instrumente de economisire s-au creat niste metode statistice de aparare. In ce priveste riscul actiunilor, s-a creat indexul. Un index e pur si simplu o lista de actiuni ale unor companii diferite. Investind in index, cetateanul se apara de problema firmei care nu face bani : nu e probabil ca din 20 de firme sa nu faca bani niciuna. Se vor nimeri probabil 1-2-3 mai paduchioase, 14-16 normale si 1-2-3 cu performante remarcabile. Astfel, investitorul retine avantajul de-a participa la profitul firmelor, dar scapa de riscul de-a alege un cal mort.

In ce priveste riscul bonurilor, s-a creat colateralizarea. Ideea este urmatoarea : fie o suta de companii diferite, care fiecare a emis bonuri. Se ia cate-un bon de 10,000 de la fiecare si se pune intr-un pachet. Per total, pachetul valoreaza nominal un milion. Mai departe, pachetul se transeaza in 2 sau 3 nivele de "securizare". Ca un exemplu, putem avea nivelul A, de 100,000, care se acopera primul. Deci, afara de cazul ca in medie 90 din cele 100 de companii dau faliment, nivelul A nu pierde bani. Apoi, nivelul B, de 400,000, care se acopera dupa A. Deci, daca jumatate din companii dau faliment, B nu pierde bani. Si-n final, nivelul C, care se acopera dupa B. Pierderile sunt amplificate la nivelul lui C, intrucat nivelele A si B se indestuleaza inaintea lui, asa ca 5% din companii dand faliment ii vor aduce o paguba de 10%.

Mai departe, odata ce s-a stabilit structura capitalului, se imparte si venitul. Sa zicem, pentru simplitate, ca toate cele 100 de companii platesc dobanzi nominale de 15% pe an. Asta inseamna ca milionul de capital din pachetul nostru produce, in cazul ideal in care nu da nimeni faliment, 150,000. Acesti bani pot fi impartiti precum urmeaza : 6,000 pentru A, corespunzand unei rate a dobanzii de 6%. 44,000 pentru B, corespunzand unei rate a dobanzii de 11%. 100,000 pentru C, corespunzand unei rate a dobanzii de 20%. De-acum incolo, un investitor isi poate alege profilul de risc - A, cu riscuri minime si dobanzi usor mai bune decat un bon de tezaur ; B, cu riscuri notabile dar totusi mai mici decat ale companiilor in sine, si dobanzi semnificative ; C, cu certitudinea pagubelor din capital dar dobanzi absolut fenomenale. In fapt, daca doar 5% din firme dau faliment in primul an, C pierde 10% la capital dar castiga 20% la dobanzi, castigand astfel de doua ori mai mult decat dobanda la tezaur. Evident, daca 25% din firme dau faliment in primul an, C isi pierde aproape o treime din capital.

Pe scurt, pachetul astfel securizat ingaduie unui investitor sa participe la ratele de dobanda superioare platite de companii indoielnice, fara a-si asuma riscul de-a le tine direct, si inca mai important sa-si aleaga nivelul de risc si sansa de castig care-l satisface.

Practic, indecsii apropie comportamentul actiunilor de bonuri, marindu-le siguranta si aplatizandu-le curba de castig, in timp ce colateralizarea apropie comportamentul bonurilor de actiuni, scazandu-le siguranta dar accentuandu-le curba de castig.

Nici una dintre aceste doua metode nu este structural o idee proasta, chiar daca intamplarea face ca indecsii sunt cunoscuti si folositi de aproape o suta de ani, in timp ce colateralizarea e un procedeu descoperit recent, si ca atare tratat prost de maini neexperimentate, rezultand o criza de toata tristetea.

Se spune ca valoarea unui inginer e direct proportionala cu sculele arse, si-i adevarat. Tot la fel, valoarea unui bancher e direct proportionala cu banii pierduti.

Asta-i viata.

---------
* Conform celor mai recente cercetari, aceasta evaluare era gresita cam cu un ordin de marime. Pentru detalii a se vedea la comentarii, primul ping-back.