Traviata la Timisoara

La Traviata ieri sera fiasco... La colpa e mia, o dei cantanti ? Il tempo giudichera...

Sincer sa fiu, am intrat in sala asteptandu-ma la ce-i mai rau, ceva nenorocire in tot cazul. Fiasco. Aveam asa, ca o presimtire. Si daca ai o presimtire, intrii la idee, si de-acolo, fandacsia-i gata. Evident, vina n-ar fi fost a mea, in mod sigur, si nici a lui Verdi.

Ei bine, Traviata nu-i o nenorocire, nici un fiasco. Nu-i nici o mare si cutremuratoare implinire artistica, ci i-am putea spune, in spiritul onestitatii, o reusita modesta. In mod oarecum surprinzator, are patru acte, cele doua cadre ale actului II fiind tratate drept acte separate, din motive de scenografie imi inchipui.

Vocea Mihaelei Grajdeanu e mai mare decat sala. Cam o data si jumatate. Soprana acopera excelent rolul, executia este masurata si respectuoasa, Traviata va ramane pentru tot restul zilelor rolul ei de semnatura.

Cristian Balasescu nu are voce. Nu de opera, in nici un caz. Omul poate sa cante, in sensul de a emite note, dar atat de superficial incat e mai simplu s-o zicem pe cea dreapta : nu. Nu l-am auzit pe cand era trecut printre tineri acum cativa ani, sa-mi pot da seama daca a avut vre-odata, si nu voi incerca sa ghicesc.

Distributia lui in rol de june prim, care-i este interzis fizic, alaturi de prezenta scenica de-a dreptul psihotica a lui Natanael Uifalean (in rolul Baronului Douphol) tind sa impinga intreaga productie intr-un derizoriu parodic, tendinta cu care Mihaela Grajdeanu are a se lupta pe toata durata spectacolului. Banuiesc ca in timp tanarul baron va descoperi un mod de a se misca care sa nu dea impresia unei alcatuiri din scanduri animata prin metode electro-chimice.

Mihaela Silvia Rosca are un control absolut improbabil, subtil pana la inefabil asupra orchestrei, dublat de o intelegere pe masura. Nu-mi dau seama cum comunica cu ei, experienta poate, empatie poate, corpuri astrale, n-am idee. Reuseste totusi, cumva, sa apere pe toata lumea si pe fiecare in parte de propriile slabiciuni si scaderi, cam ca o mama. Brava.

Liliana Mihailescu (Anina), Cristian Rudic (D'Obigny), Iulian Ioan Iosip (Grenvil) isi fac meseria, Mihaela Marcu (Flora) mai are si-un zambet frumos.

Coregraful spectacolului, Carmen Cojocaru, are la dispozitie o trupa de balerine formate exclusiv din nerv, muschi si tendoane intr-un strat subtire de piele, pentru a-i juca tigancile. Alege sa le puna sa-si tresalte pieptul in mod repetat si dureros. Pentru noi, ca ele n-au, ceea ce nu-i nici vina lor, nici n-ar trebui sa ajunga problema noastra. O alegere proasta.

Costumele sunt mediocre spre proaste, in particular croitorul are probleme serioase in a produce o redingota care sa nu para o sectiune de cilindru.

In scurt, si din nou, Opera Timisoara isi castiga cei zece dolari, pretul biletului, si inca unul-doi peste. Nu cinci. In plus, incepe a mi se nazari ca strategia este a compune o piesa din cativa oameni buni carora le revine sa taraie tot restul in carca. O strategie proasta.