Scandal!

In anii 30, adica in plina criza economica, disciplina economiei se afla si ea intr-o criza teoretica. Situatia era oarecum asemanatoare, stiintific vorbind, cu situatia in care se afla fizica in fata modelului Bohr : ceea ce se observa in practica nu se poate explica in teorie, si ceea ce rezulta din teorie nu se regaseste in practica. Divort intre teorie si observatie, recte criza.

Criza fizicii a fost rezolvata prin introducerea cuantei de catre Max Planck, si criza economiei a fost rezolvata prin introducerea Teoriei generale a muncii, banilor si dobanzilor, de catre John Maynard, primul baron Keynes. In vorbele autorului, tratatul fusese scris pentru a rezolva "divergentele profunde intre economisti", care redusesera disciplina economiei la o preocupare academica fara utilitate in practica.

Sigur, nici una dintre cele doua rezolvari n-a rezolvat nimic in mod definitiv. Fizica a trecut prin atatea convulsii ca pare mai aproape de-un epileptic decat de-o disciplina. Economia a mers binisor, plus sau minus o jumatate de duzina de crize de-atunci incoace, cateva averi facute si cateva averi pierdute, business as usual in domeniu.

Ei bine, iata ca doi specialisti in economie, si anume Paul Krugman si John Cochrane se iau astazi de par, in modul cel mai profund. S-ar zice ca orice solutie definitiva a unei probleme publice dureaza cel mult cincizeci de ani.

Krugman arata ca nimic din teoria clasica nu sugera posibilitatea unei crize de dimensiunea celei careia noi inca incercam sa-i supravietuim (si pare tot mai improbabil ca cei doi si compatriotii lor ii vor supravietui). Acest argument, de substanta si structura mirarii ex-secretarei Rice, ramasa in istoria politicii prin "Nu cred ca isi putea cineva imagina ca teroristii ar putea folosi un avion drept racheta", este alaturat unui discurs despre "irational", care ar invalida cumva teoria economica clasica, neoclasica, gotica, baroca sau roccoco.

Chipurile economistii au facut gresala de-a lua "frumusetea purtand hainele stralucitoare ale matematicii" drept adevar si au esuat intr-o "viziune idealizata a unei economii in care indivizi rationali interactioneaza in piete perfecte" (in caz ca nu va este clar pana acum cam cat de socialist Keynesian ma aflu insumi).

Pe scurt, Krugman ia scaunul de profesor la Princeton si fuge cu el fix in apologia fascismului, ambalat in hainele stralucitoare ale exceptionalismului, imprevizibilului si irationalului, probabil pentru ca celelalte haine stralucitoare, ale fortei vitale si puritatii acestral-ariene sunt inca la curatatorie, dupa niste evenimente oarecum nefericite din istoria recenta.

Cochrane are rabdarea sa arate ca la nivel teoretic atacul este cam bezmetic, neglijand convenabil ca nu se poate critica nimic altfel decat prin comparatie cu o alternativa. Care, daca exista, cu siguranta n-a fost articulata de scoala neosocialismului de Princeton. Cochrane are rabdarea sa arate ca o teorie a irationalului in domeniu e mai aproape de nihilism filosofic decat de stiinta economiei. Cochrane are delicatetea sa sugereze doar ca Krugman urmareste "chiar daca nu poate s-o spuna pur si simplu, ca guvernul sa preia sarcina alocarii de capital".

Lucru pe care guvernul de altfel l-a si facut, nu doar ca-l urmareste, si inca cu rezultate dintre cele mai abisal de proaste. 787 de miliarde de dolari inseamna cheltuielile cu salarizarea la nivel mediu a 19,039,554 de americani pentru un an de zile. Asta inseamna ca in medie, 787 de miliarde de dolari alocate de corporatiile, firmele si organizatiile active in SU pentru scopul de-a crea locuri de munca creeaza 19 milioane de locuri de munca. Pe de alta parte, aceeasi suma alocata de guvernul SU pentru acelasi scop a reusit poate sa creeze 19 mii de locuri de munca. Poate. Pentru ca nu-i deloc clar daca rezultatul net e mai degraba pozitiv, si plusul scos de guvern la parada nu-i construit in cel mai pur stil brejnevist, din cifre lipite cu scuipat.

Dincolo de ridicolul dureros al unui om cel putin aparent necalificat profesional pentru pozitiile institutionale pe care le ocupa (dar suspect de calificat pentru discursul politic), erijat cumva in reprezentant si continuator, ideile lui Keynes nu-s cu totul discreditate. Este perfect posibil, si in principiu si in practica, sa exista o criza care sa nu poata fi rezolvata, sau macar atinsa, de rata dobanzilor. S-ar putea ca aceasta criza prin care trecem sa fie un exemplu.

Dar simplul fapt ca uneori alocarile de capital executate de catre stat (finantate din imprumuturi ori prin inflatie) pot fi benefice economiei reale (cum de altfel s-a si intamplat in istorie) nu inseamna ca in general cheltuielile statului tind sa fie benefice. E bine stiut si amplu dovedit ca in medie statul este mai slab decat sectorul privat la alocarea de capital.

In termeni simpli, a da statului alocarea de capital e echivalent cu a te duce si-a juca la Casino. Per total, vei pierde, fara discutie si fara drept de apel. Dar se poate intampla, daca ai noroc, sa castigi. O data. Secretul pe care nu vrea sau nu poate sa-l spuna nici unul dintre cei doi este ca economia "primei economii a lumii" a ajuns in pozitia in care mai are 100 de dolari in mana, si-n rest datorii in toate partile. Ce mai poti face cu suta aia de dolari ? Rouge, quatre, paire.

Les jeux sont faites. Rien ne va plus. Cam asta.