Romanul fata cu telefonul

Prin vara am constatat ca folosesc prea mult timp raspunzand la telefon, asa ca am pus o domnisoara sa raspunda ea. Ideea nu-i noua, fiind atestata documentar cu cel putin 100 de ani in urma. Se mai practica si prin alte parti, exista chiar o profesiune in acest sens, inregistrata inclusiv in codul CAEN (da, chiar si in Romania).

Fata cu aceasta fioroasa imprejurare, diversi cetateni ai diverselor state raspandite prin lume, precum Australia, Statele Unite ale Americii, India, Argentina, Danemarca sau Estonia au toti, in pofida diversitatii culturale, raspandirii geografice si altor diferente aparent irelevante, un raspuns comun :

Buna ziua, sunt Ismael Pramagupta, si doresc sa vorbesc cu Mircea Popescu in legatura cu problema defrisarii narilor de porumbel.

Daca, asa cum se mai intampla, raspunsul vine in directia ca nu-s accesibil pe moment (asta fiind in fapt tocmai scopul introducerii secretarei in schema, ca altfel daca as fi disponibil ori de cate ori suna careva, am fi practic in situatia de la inceput, plus dezavantajul ca mai trambalam un om in plus sa apese pe buton), aceiasi indieni, americani, estonieni sau argentinieni, fara nici o aparenta intelegere prealabila, si in pofida faptului ca nu s-au intalnit niciodata, vorbesc limbi diferite, halesc chestii diferite si privesc la OTV-uri diferite scl, raspund totusi pe aceeasi, identica schema :

Bine, spuneti-i (circumstanta x, circumstanta y,... circumstanta z), si ca avem nevoie de (un raspuns | o chestie | nimic anume) pana (in data de | la ora) cutare.

Este, va spun, absolut inexplicabila aceasta consecventa in coerenta, un mister de calibrul Stonehenge sau ruinelor de la Macchu Picchu.

In schimb, daca se intampla (cum se mai intampla) ca apelantul sa fie de nationalitate neaosa de-aici de la noi de-acasa din Romania, lucrurile iau o cu totul alta intorsatura.

Omul suna. Fata raspunde. Omul inchide.

De ce ? Pentru ca asa face el, Dumnezeu stie. Dupa care, mai asteapta 5-10 minute si face iarasi. Ce ? Exact la fel.

Omul suna. Fata raspunde. Omul inchide.

De ce ? Tot de-aia. Logic. Interactiunea nu se termina aici. Urmeaza faza a doua.

Buna ziua, cu Mircea doresc.
Daca se vadeste, cum spuneam, ca nu-s disponibil, urmeaza
Buna ziua, cu Mircea Popescu doresc!
Sigur, eu nu devin mai disponibil prin agitatia omului la telefon, asa incat ce ganditi ca urmeaza ? Pai... omul inchide.

Logic, de altfel. Dupa care, tot in aceeasi zi mai spre seara, adica fix in mijlocul activitatii, tocmai cand nimeni n-are timp de prosti pentru ca a inceput ziua peste ocean si eu n-am reusit sa fac rost de oameni nici cu jumatate din viteza cu care criza imi expandeaza baza de clienti, asa incat totul zbarnaie sub mare tensiune, incepe faza 3.

Buna ziua, cu Mircea doresc.
Eu disponibil sigur nu-s, dar ca de obicei mi se pot lasa mesaje & transmite diverse.
Spuneti-i sa ma sune!
Asa, direct, fara alte complicatii. Sa ma sune. Stie mnealui. Intrebat, omul raspude.
Sunt Adrian! E urgent!

Deci el este Adrian. Eu pot marturisi sincer ca nu cunosc decat un singur Adrian, adica, ala. Tot asa cum pentru el insusi, el e Adrian, singurul si irepetabilul, tot asa si pentru mine. Zau. Nici vorba sa fie Adrian cel mai comun nume romanesc in grupa de varsta 20-30 de ani.

Si el, Adrian, are o urgenta. Ca asa a judecat el, ca-i o urgenta, si daca asa a judecat el, asa este, pentru toata lumea, universal. Daca de exemplu il impinge nevoia spre buda, pai sa stiti dumneavoastra ca mie-mi sta ceasul de emotie. Nu ? Logic.

Cum sa te duci la un om si sa spui "Arde Bega langa Politehnica, vino de indata!" Nu se poate asa ceva, ar fi de-a dreptul o crima contra romanismului, cum sa enunti tu un fapt, care sa mai si includa date obiective ce sa ingaduie recunoasterea locului, problemei, ar permite interventiei sa porneasca pregatita, doamne fereste, s-ar putea sa mearga treaba. In Romania nu-i voie asa ceva, in Romania trebuie sa fii cat mai vag si mai dobitoc, ca sa nu aiba habar nimeni care-i problema, ce-ar putea fi de facut si cum anume, ci sa ne adunam toti in grupuri in care sa privim uimiti la evenimente, si sa ne minunam impreuna.

Noi de ele, si ele de noi.

(PS. Nu, nu toti romanii se comporta astfel. Din fericire.)