Opera din Timisoara angajeaza Faust. Urgent.

Tocmai am avut placerea de-a asista la doua acte din cel mai prost Faust pe care l-am vazut vre-odata. Sala aproape plina aplauda si behaia fericita. O seara mai degraba suprarealista. Pana mai ieri, daca cineva mi-ar fi spus ca voi sfarsi iesind din disperare fonica de la Faust, mi-as fi inchipuit ca-i vorba de-o punere in scena pentru gradina zoologica, acompaniata la fierastrau si unghii pe tabla. Mi-a trecut.

Pliantul, tiparit frumos pe hartie grea, lucioasa, anunta cu mandrie conducerea Jerome Pillement, cu Robert Nagy (Faust), Leontina Vaduva (Margareta), Pompeiu Harasteanu (Mefisto). Foaia de substitutie ni-i ofera la schimb, pastrand ordinea, pe Calin Bratescu, Alexandra Mindova si Octavian Vlaicu, care si debuteaza.

Octavian Vlaicu face un Mefisto acceptabil. Chiar daca si vocea, si prezenta scenica sunt tinere, ele exista si se simt foarte bine pentru varsta lor. Cred ca vom mai auzi acest nume.

Alexandra Mindova falseaza. Perpetuu.

Pe de cealalta parte, Calin Bratescu e intolerabil. Dupa prima intalnire cu Margareta a emis omul o horcaiala de Ignat, cat pe ce sa cad de pe scaun, si din loja de-a dreptul in public. Macar daca-l taiau.

Reintalnim aceeasi "strategie" (proasta) observata mai demult, de-a ancora spectacolul intr-un singur interpret, care are, de bine de rau, a trage in spate toata povestea. Uneori iese. De data asta, n-a iesit. Chiar cand iese, este de fapt paguba si prostie, nu strategie.

Orchestra se achita acceptabil, sub bagheta lui David Crescenzi.

Gabriela Varvari (Martha) e distribuita cam inadecvat, Nicoleta Colceiar (Siebel) face buna impresie, Bogdan Zaharia (Valentin) isi face treaba.

Punerea in scena e cam trista, costumele sunt reusite (mult mai reusite decat la Madama Butterfly), ideea de-a expune zidul gol ca fundal e cu deosebire proasta, reusind sa dea un aer de camin cultural intregii productii. Oare chiar nu stim ca asa ceva nu se face ?

Coregrafia e dezastruoasa, inchipuiti-va distributia "valsand", ceea ce consta, in viziunea lui Ioan Tugearu, in niste miscari sacadate, perfect necoordonate, nici ca tempo nici ca directie nici ca frecventa, care duc scena fix in disco, si ricaneaza in costumatia mai degraba Depeche Mode a bietului Mefisto, un exercitiu de auto-parodiere care strepezeste mai degraba decat amuza.

Altfel, fetele-s frumoase, vinu-i bun si Banatu-i fruncea, pacat ca nu se prea omoara cu Opera.