O problema culturala

Roxana Sorescu face spume la gura in Observatorul Cultural pe marginea unei probleme interesante.

Unul dintre principiile de bază ale editării operei unui scriitor este respectarea iscăliturii acestuia. Nu este un principiu negociabil. Însă, de cînd piaţa literară a fost invadată de editori cu studii vagi şi experienţă puţină, se poate citi pe coperţile unor cărţi tipărite în tiraje mari şi cu preţ mic, deci foarte răspîndite, că sînt scrise de George Călinescu sau Garabet Ibrăileanu.

În literatura română nu există nici un scriitor numit George Călinescu. A existat numai un domn numit Gheorghe Călinescu (Gică, pentru familie), care şi-a iscălit întotdeauna lucrările G. Călinescu. La fel şi domnul care a scris Adela, care a iscălit întotdeauna G. Ibrăileanu, fără să folosească niciodată prenumele Garabet.

Numele scriitorilor de Roxana Sorescu in Observator Cultural nr. 237

Problema vine din raportarea sociala la identitatea individuala. Intre mentalul colectiv si numele persoanelor intervine o ambiguitate, pe filiera administrativa. Cetateanul George Calinescu, in masura in care plateste impozite, primeste si o instiintare acasa, pe care se afla scris, lui George Calinescu. La fel, in caz ca are un proces, sau daca are datorii la banca, si in tot soiul de interactiuni administrative, chiar daca ele n-au a face direct cu statul.

Nu domnului Gheorghe Calinescu, nu scriitorului G. Calinescu, organul nu se adreseaza calitatilor, recunoasterilor, functiilor sau rolurilor persoanei numite acolo, ci pur si simplu existentei ei celei mai nude. Lui George Calinescu direct. De ce face asta ? E o discutie intreaga, undeva intre "pentru ca poate" si "pentru ca-i mai ieftin", la intersectia dintre "pentru ca asa trebuie" si "cetatenii sunt egali in fata legilor" izvoraste parerea ca orice persoana are un nume, care nu-i al ei, si nu decurge din ea, ci-i un bun sub licenta, o pecete imprumutata ei temporar, aflandu-se vesnic in proprietatea simbolica a celorlalti oameni (si practic a statului), care sunt (este) proprietarul ei de drept (si de fapt) si-o foloseste cum crede de cuvinta.

S-a ajuns pana acolo incat interese comerciale care-si fac publicitate folosesc aceeasi abordare cizmareasco-statala, in urma unui rationament mai mult sau mai putin defectuos, care punand in balanta dezavantajul de-a enerva omul cu avantajul de-a beneficia, difuz, de asocierea cu stoliditatea organului, il prefera pe cel din urma. Rationamentul poate fi gresit sau nu, se poate intampla ca se vand mai multe frigidere adresandu-te direct si pe nume cetateanului traitor, sau dimpotriva mai putine acadele, dar faptul ramane ca cele doua sunt puse in balanta, ca lucruri de-acelasi fel.

De cealalta parte, opusa traditiei statalitatii rusesti, sta traditia civilitatii europene, in care oamenii sunt cine spun ei ca sunt, identitatea e fapt instituit prin asumare, iara nu prin conventie, incepand de la nivelul fonetic (numele se pronunta asa cum si-l pronunta posesorul). In aceasta traditie, a comite ceva precum "George Calinescu" pe coperta unei carti e un fapt pur si simplu anticultural.

In timpuri mai civilizate, prima intalnire cu aceasta problema culturala era parte din ritualul de socializare scolara, in care copii invatau ca "nu-i voie sa ciufulesti", adica, ca in raport cu numele altor persoane ca semn al identitatii lor, parerea lor, si numai parerea lor, conteaza. Astazi, cand scoala priveste excedata inspre niste sarcini atat de ridicol-banale incat nici nu se puteau concepe ieri, ca de exemplu sarcina de-a nu deveni bordel, problemele socializarii intru cultura au ramas in sarcina altcuiva (nimanui).

Si asa, trupa de pitecantropi cu suflet mare si slav care se imping sa vada moastele cine stie carei babe editeaza si carti, scrise de cetatenii George Calinescu si Garabet I. Braileanu'. Pentru ca, in vorbele lui Andrzej Zagozda, cel mai rau in comunism e ce se intampla dupa.