O catastrofa nebagata in seama

De departe cel mai important eveniment cultural al lunii, si probabil al anului, cel putin cat am vazut din el pana acum este clivarea intre Dilema Veche si directorul ei fondator, declarata de acesta din urma. Sa vedem doua pasaje.

Nu mai sîntem chiar aşa de vechi, ceea ce, pînă la un punct, este normal şi, în orice caz, ireversibil. Poate că titlul gazetei ar trebui şi el revizuit. Propun Dilema Nouă. În Dilema Nouă s-a dat drumul la delictul de opinie şi la judecata tăios-monocoloră. Au apărut tabuuri noi şi permisivităţi noi. Oameni altfel drăgălaşi şi deştepţi scot şişul dacă te legi de canonul lor contra-canonic. Nu mai au puncte de vedere, ci verdicte lichidatoare.

Andrei Plesu, Melancolie, expositio.

Nu pot decît să trag concluzia că sînt „expirat“. Că am intrat în deriva senectuţii defazate. Ideea că, în acest moment, Dilema n-ar mai putea găzdui un număr „dilematic“ despre marele Jackson, cum a făcut-o, în 1998, cu Mihai Eminescu mă face, totuşi, melancolic. Corect ar fi să-i rog pe prietenii mei să mă elimine din poziţia, devenită caducă (şi, oricum, formală), de „director fondator“. Altfel, voi rămîne disident în ceea ce cîndva fusese propria mea ogradă.

Andrei Plesu, Melancolie, conclusio.

Pe de-o parte, argumentele pro sunt solide. Nimic nu-i vesnic, tot vechiul va fi inlocuit de nou, in orice corp viu, alternativa, singura alternativa fiind moartea urmata eventual de mumificare.

Pe de cealalta, argumentele contra, trecand ca un curent rece pe sub fraze, sunt si ele solide. Schimbarea nu are si nu poate avea loc decat spre mai rau, in termenii vechiului. Noul satisface doar in parte nevoile vechiului, aduce raspunsuri pentru doar o parte din intrebari. Sigur, noul aduce alte satisfactii si alte raspunsuri, dar cum nevoile si intrebarile respective nu exista pentru vechi, valoarea lor este, privind de-acolo, 0. Asa incat orice inlocuire se face intotdeauna cu un surogat inferior, pustile noi, cu tevi din plastice termo-setting sunt niste pusti cu teava de metal, mai proaste, din punctul de vedere al pustilor cu teava de metal.

Audienta este criteriul bun, chiar daca asta nu mai raspunde satisfacator unei nevoi de profunzime, nevoie pe care oamenii o simteau pe vremuri, si uite ca n-o mai simt astazi. Tot asa cum simteau diverse nevoi inainte, ca de exemplu nevoia sa se incoloneze si macelareasca ca orbetii, cu sutele de mii, dand unul in altul cu bucati de metal topit. Sau nevoia sa se iubeasca, prin care nu se intelege surogatul de nechezol practicat astazi, ci cafeaua insasi, un lucru congener cu razboiul, in urma caruia raman vieti schimbate pentru totdeauna, morti, raniti si invalizi.

Uite ca razboaiele se dau pe twitter, uite ca nu se mai cere prietenia, uite ca viata chiar este in alta parte, niciunde. Si uite ca nu mai stim la ce servesc ai batrani.

Sau, in fine, noi poate ca mai stim, cum stiam si la sfarsitul anului 2008, la intemeierea aceastei reviste pe internet zisa si blog. Poate ca ai batrani nu mai stiu. Poate ca au uitat. Poate ca-si vor aminti, sau poate ca nu-si vor aminti. Sigur, daca nu-si vor aminti, ne vom afla in situatia putin amaruie, putin penibila, putin regretabila de a nu mai avea ce face cu ei. Pe de cealalta parte, se vadeste ca ei singuri sunt dispusi sa o spuna, sa recunoasca, sa se retraga. Ceea ce dovedeste ca am ales bine.

Pana la urma, nimeni nu este tinut sa serveasca la nesfarsit. Asa incat, indiferent cum se rezolva aceasta criza a culturii romanesti, multumiri tot putem sa-i trimitem lui Andrei Plesu. Si cele bune.