Gorzo, necunoscutul si repulsia.

Andrei Gorzo comite o critica destructiva si mai degraba calomnioasa decat analitica la ultimul film al lui Guy Ritchie, RocknRolla, si, daca tot are barda-n mana, rade omul cu totul. I-as da link, dar editia online Dilema Veche nu a catadixit a urca inca materialele pe site. Politica lor, paguba lor.

RocknRolla e un film nereusit. Poantele, desi mai slabute decat te-ai astepta de la Ritchie, nu sunt chiar atat de slabe pe cat le descrie Gorzo. De fapt, dupa durerile pe care le acuza, si felul in care se exprima, mi-e destul de clar motivul pentru care nu le intelege : ii lipseste referentul cultural.

Nu stiu daca omul a trait sau nu in vre-un oras anglo-american, nu stiu daca intelege ori vorbeste fluent limba engleza, dar incep sa banui. Ca nu. Bancurile, poantele, gagurile sunt fiice ale unui context cultural. Umorul e o manifestare etnica, nu universala. Pot exista, poate, curente generale, care fac unele bancuri traductibile, oarecum, dar nu pe toate, si nu complet.

Guy Ritchie nu este interesat, deloc si quasi-programatic, de acest filon universalist al cinematografiei. In dulcele grai romanesc, i se rupe lui Guy Ritchie daca un oarecare plugar de pe Dambovita pricepe sau nu pricepe ce zic gangsterii lui pe ecran. Atitudinea nu e noua, nici in cultura anglo-saxona precum in nici o alta cat de cat matura, si nu mi se pare neaparat condamnabila. Se gaseste si in cinematografie, precum si in literatura, spre exemplu.

Ar fi chiar interesant de vazut figura acra a unui Gorzo confruntat cu, sa zicem, Irwine Welsh, sau orice alt anti-Coelho preferati. In tot cazul, mie mi se pare mai degraba amuzanta pretentia unui strain de a-i fi accesibile, neaparat, imediat si complet, toate faptele unei culturi. Ca asa crede el ca-i mai bine, sau eventual, ca nu si-a pus problema. Era o vreme, in fond, cand sa nu pricepi bancurile de prin filme era ceva mai degraba asumat ca o scadere subiectiva, decat perorat ca o gresala a filmului respectiv. Am parcurs drum lung, se vede.

Problema principala de care sufera RocknRolla, dincolo de supararile pe care le poate produce printre oameni si prin locuri de care n-a auzit Ritchie vre-odata, si carora nu li se adreseaza, e prabusirea in referential. Nenorocirea a fost ilustrata si mai bine, din pacate, de Quentin Tarantino, un alt talent la fel de fulgurant, doar ca prabusit in flacari mai devreme.

Dupa doua filme excelente, Tarantino se afla in fata intrebarii vesnice : Mai facem unul ? Pai sa facem. Bun, dar cum ? Pai, tot asa nu putem, cu totul altfel nu vrem, sa-l facem si mai adanc. Adancirea asta s-a dovedit mai dificila de executat in practica, si ce-a iesit, Kill Bill, un film si mai Quentin Tarantino decat cele dinainte, e o magarie de neprivit. Cam ca si literatura cu cheie : un sens ascuns e bine, doua sensuri ascunse e deja proba de geniu, dar 16 nu se se poate citi, e pur si simplu o ingramadeala diforma de prostii fara noima.

Din pacate, RocknRolla aduce mai degraba a Kill Bill-ul lui Ritchie. Nu chiar atat de catastrofic (nici n-ar fi usor), dar destul de ingrijorator. Mai vedem.