Dreptul la moarte

Friday, 02 October, Year 1 d.Tr. | Author: Mircea Popescu

"Dreptul la viata" este o conventie intre oameni si nimic mai mult. Cine nu intelege chestia asta e liber sa-si verifice ideile experimental (n-as recomanda), de exemplu dansand pe un fir de inalta tensiune, sa vedem si noi cum respecta electricitatea dreptul omului "la viata", si daca nu cumva il interpeteaza in sensul de "dreptul la o existenta vesnica, integrata in natura, sub forma de funingine".

Viata este pur si simplu o aspiratie, nu doar a oamenilor ci a tuturor fiintelor vii, instinctul de conservare spunandu-si cuvantul. Aceasta aspiratie, legitimata prin aceea ca-i comuna (proces care n-o legitimeaza filosofic sau logic, apropo, ci doar social sau, poate, cultural) devine, prin conventie, un drept, in cadrul societatii care respecta conventia, si doar acolo. Si daca tot s-a apucat de creat drepturi prin conventie, societatea respectiva va continua sigur, creand mereu altele si altele noi. Dreptul de-a nu-ti fi foame, sau frica. Dreptul de-a fi respectat, ce-o fi insemnand aia. Dreptul de-a merge la scoala. Dreptul de-a nu trebui sa inveti daca mergi la scoala. Dreptul de-a primi o diploma, daca ai mers la scoala, chiar daca n-ai invatat. Dreptul de-a avea bani, chiar daca tu nu muncesti, ci mergi la scoala. Dreptul de-a primi o slujba, daca ai primit o diploma, chiar daca ai invatat ceva util sau nimic anume. Si asa mai departe. Foarte, foarte departe.

Fata cu tot esafodaj de drepturi conventionale (care nu-s neaparat rele, apropo, pot fi bune sau rele functie de felul in care functioneaza in societatea care le-a nascut, dar fiind in totul lipsite de sens in afara ei), exista un numar limitat de drepturi absolute si universale, care n-au nici o treaba cu societatea, decurgand pur si simplu din existenta individului.

Primul este dreptul la constiinta. Oricine poate sa creada orice pofteste despre orice anume. Lucrul asta a fost dramatic expus in istoria noastra recenta de exemplu de Doina Cornea. Chestia cu "mana de femeie" mai puternica decat intregul regim comunist este absolut adevarata. Pentru ca regimul, comunist, Boculist, capitalist sau liber-schimbist nu-i decat o forma de organizare sociala, si atat. In timp ce dreptul la constiinta vine din insasi natura existentei, in raport cu care sapte milioane de dictatori, ministrii, soldati si jandarmi au exact atata putere cat un prost incercand sa danseze pe-un cablu de inalta tensiune.

Tot asa cum nu se poate face un cutit suficient de ascutit incat sa taie legea numerelor mari, tot asa cum nu se poate face un glont suficient de rapid incat sa impuste constanta lui Planck, tot asa nu poate sa existe vre-un amendament social al acestui drept universal. Se observa in practica istorica insa ca acele societati care recunosc aceasta stare de fapt tind s-o duca mai bine, pentru perioade mai lungi, decat cele care nu-l recunosc. Tot asa cum, ma gandesc, oamenii care se feresc sa puna mana pe cabluri de curent tind sa o duca mai bine, mai mult timp decat cei ce nu recunosc ca exista curent electric pe lume.

Al doilea este dreptul la sinucidere. Orice fiinta vie are dreptul sa moara, asta-i un lucru tot la fel de cert, tot la fel de imuabil, tot la fel de universal si natural ca si primul. Tot ce i se aplica celui dintai i se aplica si celui de-al doilea. Impreuna, cele doua pun bazele libertatii individului, si corecta lor intelegere in raport cu pseudo-drepturile conventionale instituite de societate este primul pas nu doar inspre fericire (inteleasa subiectiv, adica resimtita de individ, iara nu obiectiv, adica prescrisa de societate) ci si inspre orice altceva, inclusiv o societate functionala.

Sigur, societatea in cele mai bicisnice forme ale ei se comporta oarecum ca o rama, simtindu-se amenintata de tot ce-i mai important decat ea pe lume. De aceea societatea umana se gaseste mereu in lupta cu cate ceva : multe lucruri pe lumea asta sunt mai importante decat ea. Ca rezultat, societatea umana se angajeaza in lupte de-un ridicol galgaitor, vezi doamne, luptam cu criza, nici mai mult nici mai putin, de parca criza se si afla pe vre-un plan al existentei la care avem noi, vitejii, acces. Lupte pe care le si castiga, de altfel, exact pe modelul lui don Quixote : dupa ce alearga in cerc mai sa cada lata, si-si mai trage cate una peste cap cu buzduganul cel ucigas de dragoni, din gresala, ori se scuipa pe bracinar crezand ca stucheste dusmanul drept in ochi, se retrage ametita si obosita, dar multumita, si se declara victorioasa.

Fata cu primul, multa vreme am avut pe aceste plaiuri noroc de-un regim suficient de tamp incat sa abordeze problema frontal. Nimic mai comod cand ai dreptate decat un "inamic" care sa urle si sa racneasca ca n-ai. In vremea din urma insa, societatea si-a mai venit in simtiri, si nu mai ataca constiinta frontal, ci prin invaluire, asa cum se si cere de fapt atacata, strategic vorbind. Ca rezultat, avem mai putine constiinte libere azi decat acum treizeci de ani, cu cel putin doua ordine de marime. Asta e, oamenii sunt slabi.

Fata cu al doilea, vesnic si totdeauna am avut acelasi tip de reactie mai degraba amuzanta. Vai, dar nu. Vai, dar sa te sinucizi ?! Cum e posibil ? Nu e posibil ! E o boala ! Repede, sa-i gasim un nume de boala ! E depresie ! E compresie tempo-lombara ! E ideatie suicidara, auzi tu, boala de idei. Fandacsia-i gata, ce mai.

Fapt este ca societatea sufera profund de anxietate de iesire. Arabii ma priveau siderati, cum adica, nu cred intr-o divinitate, in nici una, din principiu ? Pai tre' sa crezi! Ar fi inghitit ca sa nu cred in Allah, fiind strain, dar cum pot sa nu cred in Strallah ?!? (Care sa fie, pe cat posibil, un Allah mai prapadit, bineinteles). Cum adica sa parasesc eu religia ? Femeile, mamele, tatii, vecinii, sunt toti loviti de anxietate de iesire cand e vorba de divort. Cum sa divortezi ?!?! Nu se poate sa divortezi. Da' cand te insori la loc ? Americanii isi traiesc zilele astea o ampla isterie cauzata de-o anxietate de iesire din sistemul de asigurari de sanatate. "We can't reduce the pool! We can't reduce the pool!" este cam singura chestie pe care toata lumea e absolut de acord.

Indiferent de anxietatile societatii, eu am dreptul sa mor. Oricand am chef. Fara el, nici macar n-as lua in considerare viata, din principiu. Nu-i boala de nervi, nu-i depresie, e libertate si sanatate mintala. Daca intr-o buna zi voi decide sa-mi iau zilele, am s-o fac, si n-am sa cer parerea nimanui, mai ales nu a societatii. Si daca intr-o buna zi, de exemplu azi, sau de exemplu maine, n-am sa-mi iau zilele, este pentru ca am raspuns "nu" intrebarii "noa, ne omoram azi ?", si nu pentru ca nu mi-am pus-o. Pentru ca de pus mi-o pun zilnic.

E un bun exercitiu de libertate.

Comments feed : RSS 2.0. Leave your own comment below, or send a trackback.

11 Responses

  1. Interesantă abordare, cred că intrebarea ta “noa, ne omoram azi ?” seamană cu întrebarea mea "simt că trăiesc şi eu azi?" doar privită din alt unghi.Tot un exerciţiu de libertate.Cred că mai multă libertate îţi oferă viaţa, până la urmă toţi oamenii mor, însă nu toţi trăiesc.

  2. Mergând pe șirul ăsta de idei, am putea duce către altele. De exemplu, fiind dat instinctul de auto-conservare tipic fiecărei ființe, cu sau fără conștiință, orice ființă are dreptul de a-și apăra propria viață. Dreptul ăsta e la fel de legitim ca și cel de a muri.

    Concluzia ta mi-a adus aminte însă de un personaj al lui Dostoievski, care susținea același lucru, și anume că ești cu adevărat liber când poți alege - nefiind îngrădit nici măcar de propria frică - dacă să mori la un moment dat au ba. Nu spun că nu-i așa; spun doar că, mai degrabă, stă în natura noastră ca ființe vii să trăim și să ne dorim lucrul ăsta. În primul rând fiindcă moartea-i un fel de „one way ticket”: odată ce-ai ales asta, nu mai e cale de întoarcere, iar o decizie de moment nu-i de ajuns. În al doilea rând fiindcă un regular joe, X, nu decide să își dea viață (dacă ar putea, ar apărea pur și simplu, fără nevoia unui alt organism care să-l susțină la începutul vieții), iar viața e singura experiență lucidă pe care o poate avea. Cu alte cuvinte, e greu de crezut că X o să capete brusc un instict al morții venit fix din subconștient și să își taie toată forța vieții. Fiindcă la urma urmei, totul se rezumă la forța pe care o ai să te menții în viață.

    Deci, după mine, problema ține de limita conștiinței umane. În condițiile în care omul nu poate decide în mod conștient/natural (fără a recurge la un ștreang, de exemplu) dacă să trăiască sau nu, e destul de normal ca mulțimea să privească îngrozită către unul care și-a luat zilele, chit că o fi având el motivele lui.

  3. Daca nu era "one way ticket" s-ar fi gasit politicienii sa te taxeze si pentru asta. Scump. Taxa pe luxul de-a muri.

  4. Mircea Popescu`s avatar
    4
    Mircea Popescu 
    Friday, 2 October 2009

    @spyked Ridici doua piste false foarte comun intalnite in discutia despre moarte.

    1. Eroarea de reprezentare a scalei. Chipurile, sinuciderea ar fi o solutie permanenta, in timp ce problemele nu pot fi decat temporare. Este o banala petitio principi, a admite ca problemele nu pot fi decat temporare inseamna deja a-ti admite implicit conditia de sclav. Si ca atare logic ca daca esti, nu mai ai ce cauta cu armele oamenilor liberi.

    2. Eroarea de autoritate. Faptul ca nu e clar daca ai decis sau nu sa-ti dai singur viata, nasterea fiind un eveniment care precede auto-constiinta, inseamna cumva ca nu ai avea autoritatea sa-ti iei gatul. Analogia este bineinteles falsa, construita pe nimic altceva decat dorinta disperata a unor oameni de-a te convinge ca nevoile lor sunt nevoile tale.

    E amuzant cat de mult seamana in esenta lor fumigenele mintii religioase, ca discuta contraceptia, sinuciderea, teoria evolutiei sau orice altceva. Chiar daca-s mereu imbracate in palarii noi, chestiile astea chiar devin plicticoase de la o vreme.

    Dar nu zic ca nu-i normal ca lumea sa nu priveasca ingrozita spre unul care si-a luat zilele. E normal, mai ales intr-o lume de oi. E aceeasi lume care priveste ingrozita la dizidenti, e aceeasi lume care le recomanda sa nu-l intarate pe seful, pentru binele colectivului, e aceeasi lume care, femeie maritata, isi invata copii sa nu-l supere pe tata, ca-i bate, ca pe ea.

    Nu zic ca ar trebui interzis, oamenii traiesc cum vor, dar insist ca trebuie sa inteleaga ca sunt oi.

    @Radu Ciocan Fii sigur.

  5. Este o banala petitio principi, a admite ca problemele nu pot fi decat temporare inseamna deja a-ti admite implicit conditia de sclav. Si ca atare logic ca daca esti, nu mai ai ce cauta cu armele oamenilor liberi.

    Păi, cam așa este, dacă stai să te gândești. Orice om care nu e Buddha, Iisus Hristos sau mai știu eu ce ciudat, se poate trezi în situația în care nu își poate controla măcar un stres referitor la ceea ce vine după, gândindu-se (de multe ori obsesiv) la ce ar putea să se întâmple și că, vezi doamne, dacă moare el, ce se întâmplă. Din asta eu trag clar concluzia că omul este un sclav, sclavul condiției proprii, mai presus de sclavia impusă de societate. Ironia e că cei mai mulți nici nu realizează faptul că sunt, cum le zici tu, oi.

    2. Eroarea de autoritate. Faptul ca nu e clar daca ai decis sau nu sa-ti dai singur viata, nasterea fiind un eveniment care precede auto-constiinta, inseamna cumva ca nu ai avea autoritatea sa-ti iei gatul. Analogia este bineinteles falsa, construita pe nimic altceva decat dorinta disperata a unor oameni de-a te convinge ca nevoile lor sunt nevoile tale.

    Ai înțeles greșit, nu e vorba de autoritate aici. Firește că oricine își poate tăia gâtul când dorește, e destul de simplu de realizat asta. Dar nu oricine poate muri pe cale naturală (unde pe cale naturală = eu îmi propun să mor și în momentul următor nu mai am puls și nici activitate cerebrală, uite așa, din senin, oricât de paranormal și absurd ar părea asta la prima vedere) după cum dorește. Ar fi cel mai bun exemplu de voință și uite că nu i se întâmplă unui om normal; ca fapt divers, am avut cunoștință de oameni destul de bolnavi încât să își dorească să moară și au făcut-o în mod conștient și cu inima mai împăcată să dea ortul decât să trăiască.

    Treaba ciudată e că nu prea vezi oameni sinucigându-se prin tăierea gâtului, sau cu obiecte care cauzează o moarte lentă în general. O făceau japonezii și cam atât știu eu, dar dacă mai ai exemple sunt cu ochii pâlnie. Cei mai mulți o fac ori aruncându-se de undeva, ori prin ștreang, dar în ambele cazuri individul realizează destul de târziu că de fapt nu își dorește să moară (zi-i instinct de conservare, dar instinctul ăsta pătrunde și în conștient). Nu mai vorbesc de cei care se sinucid cu pastile, ei sunt poate cei mai stresați. Oricum, aici vorbim de obicei de sinucidere din disperare nervoasă. Totuși, ne punem întrebarea „ne sinucidem azi?”, dar de câte ori o și facem? Nu-i ca în cazul mâței lui Schrödinger, să fim în superpoziție și după aia să cădem într-una din stări cu probabilitate 1/2, ci de cele mai multe ori o să cădem în starea „nu, nu ne sinucidem”. Fiindcă rareori există om cu un motiv destul de bun să-și ia zilele.

    Mai e un caz pe care nu l-am atins (fiindcă tot m-am apucat să împart totul în categorii, deși poate nu e musai un lucru bun), și anume cel al eutanasiei la cerere. Caz în care, totuși persoana ar putea să facă un bine societății și să semneze undeva spre a deveni subiectul cercetării științifice cât timp e viu. Mi se pare o alternativă mult mai bună la moarte pur și simplu, dacă nu pentru individ, atunci pentru societate.

    Și ca să închei, nu am pus deloc problema religiei aici. Probabil că ideile mele sunt derivate din ceva filosofi care la rândul lor au fost creștini sau budiști sau mai știu eu cum, dar asta nu înseamnă că nu-s totuși ale mele (i.e. nu le-am scos din creier pe hârtia digitală fără să le gândesc măcar oleacă). Oricum, pe subiectul ăsta sunt atâtea puncte de vedere încât e imposibil ca unul (fie el al meu sau al tău sau al Coranului, for that matter) să fie în totalitate adevărat.

  6. Mircea Popescu`s avatar
    6
    Mircea Popescu 
    Friday, 2 October 2009

    E, asa spontan... cica se poate pe la ceva fachiri din Est. Dar vorba-i, omul nu se poate nici hrani in felul asta, ar insemna sa nu mai mancam ?

    Si eu am cunoscut oameni care s-au hotarat, ori de boala ori de necaz, uite am avut un strabunic, l-am prins in viata cand eram copil, el avea 90 de ani si mergea in toata ziua la coasa, de la spartul zorilor pana seara, cu sticla de palinca si slana in traista, fost primar liberal inainte de razboi, om de-ala cu palarie si itari care-a asteptat dupa americani cu ochii spre cer pana-n anii 80, fost muncitor in America in tinerete, de unde-o venit cu bani in chimir, si-o gasit nevasta moarta sarmana, o luat alta si-o mai facut juma' de duzina de copii si cu ea, pana cand la un moment dat a hotarat ca nu-i mai trebe' viata asta, si nu s-o mai dat jos din pat, nici n-o mancat, si-n patru-cinci zile gata o fost.

    Si-n rest, nu ziceam de tine, neaparat, dar vezi tu, ideile au un trup al lor, o genetica care ne ingaduie sa le recunoastem stramosii, independent de cel care le aduce in discutie. Tot asa cum o fetita cu ochi negrii ii are de la o anumita mama originara, si se poate zice despre ea ca-i os de turcoaica, chiar daca si muma-sa buna-sa sunt grecoaice 100% si asa mai departe. Iar dihotomia asta tehnica-religie in abordarea transcendentului nu e pana la urma mai mult decat o dihotomie convenabila. Nu se pune problema de "adevar", ca o reprezentare a ceva de dincolo n-are cum fi adevarata, cel mult adecvata.

  7. Mircea Popescu`s avatar
    7
    Mircea Popescu 
    Friday, 2 October 2009

    A, sa nu uit : deschiderea femurului era la mare cinste printre romani, si in general cam orice civilizatie care ne ramane in memorie contine si o metoda onorabila de sinucidere. Povestea evreilor care si-au aparat fortareata pana la ultima suta de oameni, care au tras la sorti 10 sa-i omoare, care 10 au tras si ei la sorti unul, care apoi s-a aruncat pe sabie ? Sunt exemple destule.

  8. Un alt fan al lui Kevorkian :)

  9. ^ Altul alaturi de mine in cazul de fata

  10. Mircea Popescu`s avatar
    10
    Mircea Popescu 
    Friday, 2 October 2009

    E o problema oarecum deschisa, ce te faci cu cei care vor dar nu pot. Marturisesc ca nu mi-e foarte clar.

  11. Sau cum zicea Iisus in South Park ''I wouldn't touch that with a 10 foot pole !''

Add your cents! »
    If this is your first comment, it will wait to be approved. This usually takes a few hours. Subsequent comments are not delayed.