Dialogul surzilor.

In general, discursul este legatura intre un fapt si alti oameni. Functionarea normala a persoanei care emite discursul coloreaza in feluri anumite, personale, si in grade diferite, respectiva legatura. Functionarea anormala a persoanei coloreaza tot in feluri anumite (doar ca altele) aceeasi legatura, si tot in grade diferite, doar ca in general exagerate.

Tot in general, un dialog este o interactiune specifica intre oameni si discursurile lor, in vederea construirii unei reprezentari comune asupra unui fapt oarecare. Cel mai sigur simptom al unei discursivitati disfunctionale este un dialog care nu reuseste sa atinga un sfarsit. Intr-o metafora medicala, faptele sunt coduri genetice, discursurile sunt fenotipurile asociate, dialogul este actul copulativ, si finalizarea dialogului este progenitura. O progenitura diforma sau absenta, un rezultat al dialogului monstruos sau de-a dreptul lipsa, nu pot insemna decat ceva defectiuni, de la genotip incoace.

Se cunosc tipologii mai importante ale acestor defectiuni posibile, chiar daca nu se poate, evident, proceda la o sistematizare completa a unui camp atat de vast. Spre exemplu, erorile de definitie, adica acele cazuri in care persoanele angajate in dialog nu vorbesc in fapt despre aceleasi lucruri, fie de la bun inceput, fie in decursul dialogului. Aceste tipuri de erori, intre ambiguitatea naturala si fatarnicia voita, decurgand la fel de bine din ignoranta cat si din rea intentie, sunt totusi usor controlabile printr-un minim proces logic.

Un alt exemplu, erorile de limbaj, in care elemente significante sunt decodate diferit de participanti diferiti la dialog, spre exemplu cazul imaginar a doi teoreticieni ai actului politic, care procedeaza cu nespusa naivitate la o discutie inflacarata pornind mai ales de la faptul ca vorba "liberal" inseamna ceva pentru unul, si fix invers altceva pentru celalalt. Acest gen de erori pot fi absolut nedetectabile pentru participantii la dialog, impunandu-se interventia unui tert care sa verifice definitiile. Tocmai din posibilitatea si relativa frecventa a acestui tip de erori vine stravechea indeletnicire umana de arbitru si mediator, in parte codificata mai apoi in meseria de judecator.

Ambele aceste tipuri de erori survin din imbinari nefericite ale unor discursuri emise de persoane altfel normale, in sensul acestui articol (pe care, cu gratie, va voi ruga sa nu-mi cereti a-l preciza). Exista insa si disfunctionalitati datorate anormalitatii generatorului de discurs. Spre exemplu, cazul limbutului, persoana care, din orice motiv si in orice fel, are un beneficiu din simplul act al discursului, fara a avea vre-un interes propriu, altul decat acela al emisiei. Inainte vreme, aceste persoane erau pur si simplu vanitosi, bizari, desocializati si frustrati de toate tipurile, absolut fericiti sa se auda, si sa se vada auziti, vorbind. De cand cu minunatele progrese ale tehnicii, lor li s-a mai adaugat un contingent destul de gros de experti online, si anume nu orice fel, ci tocmai SEO.

Pe langa limbuti, prostii sunt acele persoane care nu reusesc, fie din lipsa inteligentei, fie din lipsa experientei, fie din lipsa rabdarii, sa decodeze complet discursul celorlalti parteneri la dialog. Ei construiesc astfel discursuri in raspuns la parti din discursul preopinentului, parti care au fost alese dupa un criteriu independent de acel discurs : ce a fost mai accesibil. Asa cum un peisaj inundat va scoate la iveala tarmuri si insulite ce nu au neaparat multa treaba cu configuratia peisajului originar, tot asa un discurs trecut prin malaxorul prostiei va semana destul de putin cu ce era inainte de nenorocire.

Dezavantajul principal al acestui procedeu este ca se creeaza o falsa impresie de slabiciune. Tot asa cum un perete din care am scoate trei sferturi din caramizi poate parea nesigur si gata sa se prabuseasca, tot asa un discurs vazut prin lentila murdara a prostiei pare mai degraba o insailare nefundamentata, ilogica si perfect atacabila. Atac la care prostul si porneste, fara menajamente, ba chiar cu un nobil simtamant al aportului pe care-l aduce, oamenilor, zeilor si ideilor, demoland un atat de slab edificiu.

Daca ar fi sa duc mai departe o singura chestie din toata hermeneutica - arta si priceperea intepretarii unui mesaj - imi aleg afirmatia ca "Intelegerea unui text nu survine atunci cand am reusit sa despartim elementele care ne par absolut rationale si familiare de elementele mai degraba bizare si intraductibile, ci, din contra, atunci cand partile care pareau bizare si intraductibile devin tocmai pilonii pe care se bazeaza textul, iar partile absolut rationale si familiare isi reiau locul lor obisnuit, de banalitati la care in fond se putea tot asa de bine renunta."

Fata cu aceasta atitudine, mai degraba bizara si intraductibila, ramane ideea mai veche decat Isus, decat evreii si probabil decat lumea, ca cel ce nu-i de acord cu noi e inspirat de diavol. Intre aceste doua abordari, viata lumii curge inainte, un dialog al surzilor.