Contesa Desculta

Sa trecem peste chestia aia cu ursi de aur, care a iesit si anul acesta, ca si-n anii trecuti, acelasi rahat irelevant dar pretios-pretentios, cu tendinte care mai de care mai tendentioase, si sa ne refugiem in istorie.

Contesa Desculta este un film din 1954, scenariul si regia Joseph Mankiewicz (autorul unui Julius Cezar acceptabil si unei Cleopatra mai degraba catastrofica ; un fel de Nicolaescu de-al lor, am putea spune).

Mie imi pare cel mai prost film al lui Bogart, si poate cel mai prost film al Avei Gardner. Actorii sunt ambii maturi, si ar putea juca bine, pe alocuri chiar incearca. I-ar ajuta mult sa aiba ce juca si pentru cine, dar n-au norocul.

Scenariul este de-o ignoranta plata si fetida cum mai rar ai ocazia sa vezi (in afara festivalului de film de la Berlin). De trei ori rupe cel de-al patrulea zid, si de fiecare data neinspirat. Doare, zgarie, ustura, ca nisipul sub gene. Simetriile sunt fortate, cautate nu cu lumanarea, ci cu reflectorul, si dau impresia unei Olimpiade pentru Copii Speciali. Mami, mami, uite, la prima scena cu raul pleaca fata mandra si ramane Bogart umilit, la a doua pleaca Bogart si ramane fata! Simetrie! Am infrant!

Decorul si personajele secundare se schimba fara mult sens, petrecem o treime din film in compania unui oarecare bogat de pe Wall Street, treimea urmatoare in compania unui oarecare exploatator de mineri sud-americani, si ultima treime in compania unui oarecare nobil italian. Fara explicatii, fara vre-o justificare rationala, pur si simplu asa au ajuns banii. Cu siguranta n-are legatura cu vre-o nevoie interna a filmului.

In final, femeia maritata cu un personaj bizar, incapabil sa joace mai mult decat oricare piesa de mobilier, care "o iubeste" (stim c-o iubeste pentru ca asa ni se spune, si noi fiind niste privitori disciplinati ascultam de regizor si bagam la cap) si pe urma o omoara, de data asta nu cu ghilimele, ci cu pistolul.

Vina ei ? Ei, sa vedeti. Piesei de mobilier talienesti i se stinge nobila spita, lucru despre care ne canta in compania unor violoncele mici vre-un sfert de ceas. In noaptea nuntii, ii prezinta tinerei, imbujoratei mirese niste documente de la oaste, cum ca-i mai lipsesc din piese. Aflam mai incolo ca ea si-a luat asupra-i sa ramana totusi grea. Ceea ce-i e vina, sau ar putea sa-i fie, ca nu rezulta si dl. onor regizor a uitat sa ne spuie ce sa gandim pe tema asta.

Filmul n-are nimic din ce-ar putea face din el arta. Verosimil nu-i. Gandit nu-i. Surprinzator nu-i. Frumos nu-i. Legatura n-are. E pur si simplu o expunere ingalata de decoruri si replici, rostite uneori de oameni mai celebrii, alteori de oameni mai putin cunoscuti. Nici un personaj nu reuseste sa aiba nici o legatura cu nici un altul, ati putea filma oameni in metrou pentru acelasi rezultat. Replicile se grupeaza in jurul unor idei, care nu comunica intre ele, ci pur si simplu curg pastos, ca scoase din tub.

Pentru toate aceste motive, si inca pentru altele mai subtile, de-a caror expozitie nu mai am rabdare, ca deja m-am ingretosat, astept cu drag prezentarea, proiectia si premierea Contesei Desculte la Berlin, in 2010. Va fi un frumos cadou facut celor ce deja suspecteaza ca specia umana nu mai conteaza.