El ingenioso hidalgo Don Quijote de la Mancha si conul Andrei Pippidi.

Vad in Dilema coltisorul lui Andrei Pippidi de vreo doi ani. La inceput l-am citit de fiecare data - nu-i lung - mai in urma asa una din doua, si acum am ajuns de ma uit din cand in cand sa vad daca tot acolo am ramas.

Tot acolo am ramas.

Sunt doua probleme cu gandirea stimabilului, si ca orice probleme cu gandirea, tind sa faca scoala.

In primul rand, calitatea cladirilor. De exemplu, in ultimul articol. Ia priviti ce ne agita pe noi :

(Priviti rezultatele fotografierii unei pagini de ziar. Ca la salbatici.*)

Stimati domni, hai sa privim adevarul in ochii sai limpezi si reci. Astea nu-s case, sunt niste harabale fara roti, niste cosmelii provinciale. Doamne fereste, daca s-or demola se strica aerul Bucurescilor. Vezi sa nu.

Pentru comparatie, hai sa privim niste cladiri istorice adevarate, de acolo de unde o istorie chiar exista, si chiar inseamna ceva.

Strada Iuliu Maniu, Cluj-Napoca

Biserica Piaristilor, Timisoara

Nu orice cascioara de 3-4 camere, daca are o pereche de false coloane la usa, daca are niste capete de grinzi false asa mai rotunjite, daca s-o facut inainte de 1920, gata, e brusc si istorie. Nu suntem in Wisconsin.

Poate fi cel mult istoria personala a onorabilului hidalgo, dar asta il priveste pe el tot personal. Sa le cumpere, sa le repare, sa le admire si sa fie fericit.

Deci, problema cea dintai e lipsa oricarei ancorari in real. Mintea lui Andrei Pippidi aluneca, melancolica, peste orice ruine, innobilate brusc in ochii sai de insasi calitatea lor ruinesca, si gata. Nu exista vre-o limita rezonabila, nu exista vre-o selectie reala. Tot ce-a trecut, tot ce s-a ofilit e regretabil, e valoros, ar trebui restaurat, ar trebui pastrat, ar trebui tinut aproape sa ne sufoce.

E nesanatos.

Nu putem, nu vrem, si nici nu e o idee buna sa pastram toate vechiturile. Din cand in cand se mai arunca din ele. Pentru unii e usor, pentru altii e greu, dar timpul trece fara sa ne intrebe, optiunile noastre se reduc la acceptare ori ridicol.

Exista, evident, niste oameni care demoleaza case vechi. Acesta e un fapt de o naucitoare normalitate. Nu putem, sanatosi la cap fiind, sa ne inchipuim ca exista un loc pe Pamant unde nu se demoleaza case vechi.

Fara indoiala ca acesti oameni nu au cel mai rafinat discernamant, nu au cea mai buna capacitate de a alege vechiturile importante de vechiturile neimportante, istoric vorbind, cultural vorbind, si asa mai departe.

Nu e neaparat o vina, ori o rusine a lor. Ei se pricep la demolare, cum se pricepe barbierul la barbierit. Nu trebuie sa se priceapa si la tesatorie daca sunt barbieri.

Intr-o societate normala, intr-o lume functionala, oameni care se pricep la istorie, care se pricep la cultura s-ar stradui sa-i ajute pe demolatori.

Sa-i ajute. Asta inseamna ca, intelegand absoluta necesitate a demolarilor, respectand meseria de demolator, si persoana demolatorilor, istoricul isi aduce aportul prin a arata care cladiri trebuie demolate ultimele. Cu un intreg alai de discutii, explicatii, dezbateri, cum se practica pe la oameni.

In locul unei atari pozitionari normale, Andrei Pippidi prefera o cu totul alta, articulata din cateva puncte importante.

1. Demolatorii nu sunt oameni. Ei sunt orice doriti dumneavoastra, goti, vizigoti, ostrogoti, barbari, bautori de sange de neam si tara, orice dar nu fratii si surorile lui Andrei Pippidi.
2. Demolatorii nu au un motiv legitim. Fara a aborda franc chestiunea absolutei necesitati a demolarii, Andrei Pippidi prefera sa danseze in cercuri delicat-sugestive in jurul motivatiilor imediate. Demolatorii sunt lacomi. Demolatorii sunt bogati. Demolatorii sunt toate relele pamantului in bogatul filon religio-folk al banului stricator (iarasi) de neam si tara.
3. Forta publica trebuie sa intervina si sa traga o bataie cat de serioasa, cat de curand, acestor non oameni cu rele motive.

Andrei Pippidi face niste greseli demne de un om mai prost. In primul rand, in relatia cu alteritatea, delimitarea si refuzul sunt niste strategii pe de o parte proaste, si pe de alta rudimentare.

In al doilea rand, notiunea ca cel ce nu e de aceeasi parere cu tine e inspirat de diavol are o lunga istorie in a fi aplicata, si o absenta istorie in a rezolva ceva. E arma din care s-au tras milioane de focuri si nu s-a intamplat niciodata nimic bun. Mai are rost sa caram lancea asta ruginita cu noi ?

In al treilea rand, ideea ca rezolvarea problemelor se poate face prin interventia fortei publice e de o naivitate coplesitoare. Credeti ca eu am vreme sa ma duc in fiecare saptamana sa-i bat pe demolatori pentru ca iar l-au tras de coade pe Andrei Pippidi ? Aveti dumneavoastra ? Cine e acest stat care are timp si resurse sa trimita jandarmii intru apararea ideilor despre lume si viata a fiecarui hidalgo, de cate ori este necesar ?

Solutia problemelor vine din negociere, nu din bataie, si mai ales nu din a cere unui tert sa intervina cu bata.

Deci, stimate domnule Pippidi, haideti sa incercam a lasa acasa lancea ruginita si ligheanul de ras cu functie de coif, haideti sa lasam acasa ideea ca morile de vant sunt niste foarte periculosi balauri, haideti sa nu mai plangem si sa nu ne mai tavalim pe jos.

Haideti sa facem ceva util.

Stiu ca se poate.

*Apropo, de ce nu pune si pozele alaturi de text editia online a Dilemei ? De ce nu are si Rares Avram un site ca tot omul, unde sa-i poti gasi fotografiile ? Ce soi de barbarie mai e si asta ?! De ce nu exista, pe tot Internetul, o poza cu strada Icoanei ? Papuasi suntem ?

UPDATE, 16 Decembrie 2010 : A scris si Turambarr despre asta.