X, Y and Zee

Filmulⁱ e (inca) o incercare nereusita a americanilor de-a face pe rafinatii, decadentii, post-europenii si-asa mai departe. Le iese si asta cum le ies lor in general 'arfele de soiul asta, cam cum ii iese unui fost maior actualmente hangiu impresia de ofiter de stat major : intre ei acolo-n sat sau ce e probabil c-o fi parind credibil.

Lasind la o parte ridicolul ala, Elizabeth Taylor e in forma maxima de curvistina nestapinita cum femeie onesta si maritata. Chestia care-i iese splendid in Taming of the Shrew cu cinci ani inainte - da' acolo-i imperecheata cu Burton, un cu totul alt barbat, si condusa de Zeffirelli, o cu totul alta mincare de peste - nu-i iese absolut deloc spre mai deloc cu vedere catre aproape deloc aici. Nu-i vina ei, e vina penibilului de Caine, detinatorul incredibilei performante de-a fi jucat in peste o suta de filme roluri principale dintre care nici unul singur bun.

Povestea ar fi eternul triunghi, barbatul isi gaseste una mai tinara, femeia se straduieste sa scape de ea. Mai tinara e Susannah York, o actrita fara sclipiri care-a raposat anul trecut. Practic vorbind e ca un fel de Ingrid Bergman, chip de reclama de pasta de dinti si cam atit. Pe cale de consecinta e excelenta pentru rol, in sensul ca asta-i drama femeii adulte : oricit ar fi ea de inteleapta, vicleana, experimentata, priceputa, competenta si asa mai departe, oricita energie ar cheltui si oricite resurse ar pune la bataie in favoarea proastei joaca virsta. Noa si gata.

Larga paleta de banalitati cu care pampalaul o-ndoapa pe blonda e absolut dureroasa. Fitele si figurile mai degraba prostesti decit spirituale cu care bruneta incearca sa se bage-n seama cu blonda sunt mai degraba triste. Ele s-ar dori sa zicem ceva joc secund, mai dur, da' nu reusesc sa se constituie-n nimic notabil. Cea mai mare problema a filmului insa e urmatoarea : ineptii de la regie & scenografie se pun intr-o situatie din care n-au cum iesi, adica se-apuca sa adune ambele femei in aceeasi locuinta comfortabila la ceas de seara, ambele chitite sa-l futa pe pampa. Evident solutia corecta este ca intr-adevar, jos textila si agitatie-n fibrilatie de voie, da' asa ceva-i imposibil pe ecran in 1972 si ca atare intregul film e absolut si irecuperabil degeba.

De sub toate deseurile astea se iteste insa o poveste mult mai profunda. Ea-l iubeste cu pasiune, da' nu prea reuseste sa-i comunice. El o iubeste cu siguranta, chiar daca nu-i capabili de pasiune-n sensul in care-i capabila ea. Nu reuseste sa-i raspunda insa decit in anumite momente, in rarele momente cind biata femeie reuseste sa-l scoata din minti. Altfel e un penibil, un mocofan de opereta, un papagal probabil castrat de influenta "civilizatoare" a "civilizatiei". Banuiesc, ca nu-i clar. Ei, si astfel biata scorpie se chinuie disperata sa para ca-l inseala, chit ca ea nu prea vrea sa-l insele dat fiind ca-l iubeste da' nici nu vrea sa se dea pe fata dat fiind ca se teme ca asa l-ar pierde. Si-atunci... joaca cumva invers, chircit, peste mina. Uneori ii iese ceva-ceva, da' rar si cam putin.

Niste nefericiti care din ceva motiv se cred prea rafinati ca sa-si mai poata spune o vorba buna.

Daca aveti chef sa vedeti ceva in genul filmului astuia va recomand cu caldura The Lion in Winter. Mult mai reusit (si, cu exceptia japitei, cu actori mult mai buni).

1. X, Y and Zee, 1972, de Brian Hutton cu Elizabeth Taylor si Michael Caine [↩]