White Heat

White Heatⁱ se inscrie in traditia filmelor suferind de abuz de competenta. Adica : politaii sunt atit de smecheri incit urmaresc suspectul in trei masini pe trei strazi paralele (la strazile americanilor drepte si numerotate asa ceva nu-i chiar atit de penibil pe cit suna) ca sa nu se prinda ala cica, si-l tot paseaza de la unu' la altu'. Indiferent de asta, hotu' se prinde, ca e chiar atit de supersmecher incit sa se prinda de abuzu' de competenta a astora. In schimb dupa ce-l impusca pe erou nu mai e brusc atit de smecher incit sa traga in el mai mult de un foc. Eu de exemplu n-am tras in nimeni un singur foc, ci in toata lumea ori deloc ori destul. Da' pe de cealalta parte eu nu-s suficient de smecher cit sa se faca filme cu mine, asa ca totul se explica.

Cagney e un criminal sociopat si epileptic precum si nebun in dementa lui. Ca asa is epilepticii astia, niste criminali sociopati toti, precum bine se stie. Iar femeile curve. Si tipul sociopat epileptic nebun dement merge peste tot cu ma-sa, care-i cumpara capsuni si ii tensioneaza relatia cu curva de nevasta-sa (literalmente, era ceva flusturina inainte sa-l cunoasca ne da de inteles filmu'). Noa si in rest aventuri & intimplari. Wycherly e o actrita englezoaica, mai mult de teatru. N-a facut prea multe filme. Se descurca foarte elegant in rolul batrinicii atoase, mai ales dialogurile cu fi-su ii ies ceva admirabil, e psihedelica de-a dreptu'. A murit putin dupa filmul asta, in virsta de saptezeci si ceva. Mayo e... ma rog. Mie nu-mi zice nimic, o blonda si ea acolo.

Filmul este ceea ce s-ar numi fodder in englezeste. Isi face treaba. Atita ca-i fodder de-acum juma' de secol. Daca v-ati saturat de finu' contemporan niste fin de-acum saizeci de ani poate fi o idee.

1. 1949, de Raoul Walsh cu James Cagney, Margaret Wycherly, Virginia Mayo [↩]