Un convenabil studiu dupa natura. Natura plagiatului.

Zice Excelenta sa, Profetulⁱ :

Am publicat în numărul trecut o epigramă inedită a popularului Teleorⁱⁱ, căruia, precum se știe în cercurile literare de la Berăria Cooperativă, i se zice de către amicii invidioși Țața pentru limba lui prea înțepătoare. Eprigrama țaței era adresată unui burghez parvenit, care cu cât se înalță, cu atât pare poetului mai mic: foarte ingenioasă epigrama țaței! Ce se întâmplă însă, spre marea noastră mirare?

Un confrate din Iași, „Evenimentul”, vine și ne spune că un oarecare domn Cuza, scrisese mai demult, în epigramele sale, una aproape la fel cu a țaței și o citează întreagă:

Iată-le amândouă aceste epigrame:

Teleor Țața E lucrul natural, Iubitul meu amic: Cu cât te înalți mai sus, Cu atât te văz mai mic.

Domnul Cuza Te-ai înălțat atât de sus, Iubitul meu amic; În cât să nu te miri de-mi pari, De jos, atât de mic.

Am rămas trăzniți de nedumerire, sdrobiți de rușinea că fuseserăm atât de ignoranți în istoria politică și literară a patriei: să nu știm că răposatul domnu Cuza pe lângă unirea Principatelor, împroprietărirea țăranilor și secularizarea mânăstirilor închinate, mai făcuse și epigrame.

— Nu se poate! am zis; desigur „Evenimentul” a fost indus în eroare. Dar iată că din toate părțile țării ne sosesc telegrame, scrisori și cărți poștale, prin care ni se confirmă aserțiunea ziarului ieșean.

Toată această monstruoasă corespondență este în versuri mai mult sau mai puțin răutăcioase la adresa țaței.

Ca să se înțeleagă mai bine aceste răutăți, trebuie să spunem că țața, vechi impiegat la Ministerul Instrucției Publice, prin bugetul cel nou al acestui departament, a fost favorizat, adică n-a fost suprimat, ci numai retrogradat din șef de masă, copist.

Iată acuma câteva mostre din acele răutăți la adresa țaței:

Precum scânteia licărește
De sgândărești o leacă spuza,
Orcine-ar sgândări găsește
Sub Teleor pe A.C. Cuza

E natural că te-a redus
La gradul de copist,
Când copiezi așa exact
Ferventule Cuzist.

Ajunul Paștelui!... redus !!
Lui Teleor îi crapă buza !!!
Atunci !!! E-ngrozitor de spus !!!
Făcu apel la A.C. Cuza !!!!!

Teleor, dragă țățică,
Te prinsei, mânca-ți-ai muza,
Și nu cu ocaua mică,
Ci cu ocaua lui Cuza.

Disperați, am alergat la Teleor.
— Ce ne-ai făcut, țațo? Și i-am spus totul. Țața, cu mult sânge rece, ne-a răspuns că este dinastic și nici n-a fost cuzist, că nici nu vrea să știe că a existat vreodată un domn Cuza.
— Bine, toate astea sunt frumoase, cum le spui D-ta, dar orișicum pentru cititorii noștri, ar trebui să avem o scuză.
— Cine se sCuză se A.C. Cuză! răspunse țața imperturbabil.

Si mai apoi, in numarul urmator :

Cititorii noștri știu ce nenorocire literară ni s-a întâmplat din cauza ignoranței mele în materie de istorie literară: Am primit de bună credință de la amicul meu Teleor, ca a d-sale proprie, originală și inedită o epigramă, pe care d-l Cuza o publicase demult și care s e găsește în toate antologiile didactice.

Dar asta n-a fost destul; se vede în adevăr că o nenorocire nu vine niciodată singură; căci iată că tot amicul meu Teleor s-a supărat de asta. În două numere consecutive ale „Secolului XX” se leagă de mine.

Epigramă'
lui I.L. Caragiale
Și după ce pe la Regie
Fuseși atâta timp mai mare,
Este păcat să-ți zică lumea,
Că n-ai și tu nițică sare —
P-cest „Moft Român” ce-odată
Făcea onoare astei nații,
A început de la o vreme,
Să-l redacteze abonații.

Și a doua zi, alta și mai răutăcioasă:

Tot lui I.L. Caragiale
Ai fost funcționar cinstit
Tu, la Regie, cât îmi pare
Căci văd că nu ai profitat
Nici de tutun și nici de sare.

Cu toată mâhnirea ce simt că amicul meu d. Teleor nu-mi găsește nici un pic de sare, tot am o mângâiere văzându-l cum recunoaște că am fost cinstit și n-am profitat de sare străină.

Ca semn de recunoștință, dar, mă simt dator a-i dedica aceste:

Epigrame
Lui Teleor
Că n-am destulă sare-a mea,
Te rog, amice-a mă s'Cuza;
Dar c-aș fura-o altuia,
Nu cred să poți a m-A-Cuza.

Aceluiași Teleor
Nu zic, Poate că n-am haz,
Dar, te rog, admite-mi scuza,
Scumpe-amice: -n orice caz,
Eu sunt eu, și — nu sunt Cuza.
Caragiale.

Iar in urma, intr-al patrulea numar,

Cititorii noștri au urmărit, desigur, procesul literar, pe care l-am consemnat în două numere subt acest titlu: Cazu-Cuza.

Se părea că în acest proces domnul Cuza avea toată dreptatea și că amicul Teleor era amenințat să fie osândit de Tribunalul republicii literelor.

Dar iată un avocat nou se prezintă să apere pe amicul Teleor; el face apel la opinia publică și așterne o magistrală pledoarie prin „Evenimentul” din Iași în favoarea amicului nostru.

Iată în rezumat modul ingenios de apărare al acestui eminent avocat.

„Teleor nu poate fi nici acuzat, necum osândit, că ar fi răpit bunul d-lui Cuza. Pentru ce? Pentru cuvântul simplu că acel bun nu era al d-lui Cuza. Poate cineva răpi de la cineva ceea ce acest cineva nu are? Sau dacă acest cineva are acel ceva fără să fie al lui, atunci opinia publică trebuie să osândească mai întâi pe acel cineva care a răpit acel ceva dela altcineva... Prin urmare, să lăsăm deocamdată, onor. Curte, pe Teleor, și să regulăm pe Domnul Cuza”.

Și după această pledoarie de înaltă știință, avocatul produce în fața Onor, Curții, următoarele documente:

Neamțul'
(Fliegende Blaetter, de acum 16ⁱⁱⁱ)

Manch Kleiner um sich gross zu zeigen Hat versuchi, empor zu steigen Auf ein Geruest. Ach! Wenn er doch wuesst, Dass man in der Hoeh' noch kleiner ist.

urmează epigramele: A.C. Cuza (1886), Teleor (1901).

Și în fine avocatul lui Teleor, ca să dispună și mai bine pe Onor. Curte în favoarea clientului său, ilustrează apărarea cu un truc ingenios...

Așează cele trei epigrame la rând, pe a lui Cuza întâi, apoi pe cea nemțească și la fine pe a lui Teleor, apoi își încheie pledoaria:

„Putem zice, Onor. Curte, punând pe Cuza de o parte și pe Teleor de alta, iar pe neamțul la mijloc, că bietul neamț șeade răstignit ca Domnul Christos între doi — epigramiști români”.

Si-acum sa vedem problema lamurit. Pe de-o parte, e in discutie o idee. Ea este intimplator de-o banalitate crincena, cum intimplator sunt toate ideile bune. (Acesta intimplare poarta numele de necesitate). Deci, cu cit ceva se indeparteaza, cu atit acel ceva se vede mai mic. Inaltarea e o indepartare, si-atunci si cel ce se inalta tot mai mic se vede. Vai, dar cum, iata o contradictie, el se inalta deci este mai mare! Dar se vede mai mic! SPIRIT!!!

Este, spirit, forma cea mai simpla si directa a spiritului (forma cea mai diluata a umorului etc).

Pe de cealalta e in discutie o forma. Ambele variante sunt proaste, nici macar nu-s epigrame^iv, sunt ceea ce-n englezeste se numeste limerick. Un exemplu de limerick de-asta reusit ar fi ceva precum

The limerick packs laughs anatomical in space that is quite economical, but the good ones I've seen so seldom are clean and the clean ones so seldom are comical.

Noa poftiti de faceti acum comparatie cu productiile atit de spiritualilor Teleor si A.C. Cuza, cu rimele lor schioape (da, da, am priceput, mic rimeaza cu amic, meri si rima-i la mica-ta) cind nu-s de-a dreptul lipsa. Ca-s cam lipsa, rimeaza conationalii cam din doi in doi afara de cazul ca de-acum rimeaza TOTUL inclusiv perechile sus-natural si respectiv pari-sus, niste potriviri demne de celebra toiag-covrig. Englezu' are ritm, rima si masura, ai nostri au tutun, sare si tot la al doilea vers rima.

Si-atunci, revine Tribunalului Imaginar sa stabileasca daca oare Tanda l-o copiat pe Manda cind o pus o idee banala intr-o forma schioapa ? Ce ne facem ?

E absolut inabordabila problema asta. Pe de-o parte plagiat chiar aia inseamna, "versuri captive", de-acolo vine cuvintul. Atita ca pe de-o parte versurile nu-s captive, dat fiind ca-s diferite, si pe de cealalta ca-s atit de proaste incit nu-i clar de ce le-ar captiva cineva. Dar la aceasta din urma venind pe dimpotriva, ce-ar fi sa trimita judecatorii la plimbare petenta in proces de viol pe motiv ca-i prea urita ? Ar fi o idee buna, zic eu, uritele nu pot fi violate si daca le fute cineva n-au de ce sa se plinga indiferent conditii. Totusi pe de inca si mai cealalta parte vedeti problema ca io nu-s judecator, si poate fi tocmai din cauza de idei de-astea echitabile dar injuste.

Lasind forma la o parte ar fi continutul, atita ca nimeni nu poate da ce n-are si daca nu poate da nu i se poate nici fura si deci problema nu se poate pune de catre unul dintre cei doi celuilalt. Dar oare s-ar putea pune de catre neamt ? Probabil ca nici de catre el, nu m-ar mira sa origineze ori prin Marlowe ori prin ceva poeti italieni asta cu inaltatul si micimea. Suna curtenesc. Si-atunci iata-ne iarasi la paradoxul uritei violate, putem zice ca unele idei is prea banale ca sa poata fi furate ? Suna dubios da' spre deosebire de punctul formal aici chiar asa zice legea. Si practica. Banalitatea e aparare absoluta impotriva unei acuzatii de-asta pe fond^v.

Daca aveti chef sa va continuati invatatura dobindita cu ocazia discutiei despre dreptul de-a ne rezerva clientii poftiti cu incredere, dati o lege pe tema proprietatii intelectuale care transeaza corect - adica si just si echitabil - disputa teoretica dintre Tata si Cuza. La caz ca va dovediti capabil puteti conchide ca v-ati luat doctoratul in drept pe bune.

1. In Moftul Roman #2, 8 Aprilie 1902 [↩]
2. Teleor adica Dumitru Constantinescu-Teleormaneanu, participant alaturi de Tony Bacalbasa, Ion Brezeanu scl. la "Beraria Cooperativa", un fel de Academia Catavencu a epocii. [↩]
3. Nu e clar ce va sa zica acel "16" dar colectia are cincizeci de ani vechime la momentul la care discuta ei. [↩]
4. "Mentula tam magna est quantus tibi, Papyle, nasus, ut possis, quotiens arrigis, olfacere." [↩]
5. De fapt banalitatea e aparare absoluta si pe forma, de-aia exista toate problemele cu marcile inregistrate care pot fi pierdute daca devin nume comune - vezi Xerox scl atita doar ca-n problema formei nu banalitatea e chestiunea ci identitatea, si-atunci nu se vede. [↩]