Triumful Talentului sau Despre Bunatate

- Stimati prieteni, dragi colegi, fratilor! Ne aflam astazi solemn adunati pentru a celebra o frumoasa virsta si-n acelasi timp un frumos succes reputat de colegul nostru, stimatul ministru, ministru, ministru - de trei ori ministru ! - (aplauze, oratorul continua netulburat) fost prim ministru si, fara indoiala, viitor prim ministru (aplauze in crescendo), iubitul nostru (aplauzele ineaca numele).

Dati-mi voie, dati-mi voie. Inainte de-a fi ajuns la aceasta respectabila virsta, chiar daca asa ceva n-ar parea cu putinta, iubitul nostru ministru a fost si el tinar (rumoare amzuata). Da, este posibil, putem merge chiar pina la a spune ca este necesar, neaparat necesar. A fost tinar, da, dar asta nu inseamna ca a fost zevzec. Asa ceva ar fi imposibil, neaparat imposibil.

Multi tineri isi incep cariera ca zevzeci. Dintre ei citiva ajung pina la o virsta la care experienta le deschide ochii si - fericit popor - ajung niste barbati politici eminenti. Faptul ca numai citiva, putini, o minuscula minoritate dintre zevzecii fiecarei noi Camere ajung intr-un final barbati politici eminenti nu impiedica bineinteles majoritatea barbatilor politici eminenti de a-si fi inceput viata publica ca zevzeci. Putem merge pina la a spune ca asa ceva este inevitabil, neaparat inevitabil. Intre foarte putinele exceptii de la aceasta regula universala se numara si amicul nostru si - pentru a spulbera orice posibila indoiala intre colegii nostri mai tineri, care nu-l cunosc asa cum il cunosc eu, tovaras din copilarie cum m-am norocit a ma nimeri - va voi povesti o intimplare din tineretea, din frageda tinerete a domniei sale.

Domnia sa avea șaptesprezece ani; era student în drepturi la o universitate germană oarecare. Eu aveam cincisprezece ani si imi finalizam studiile gimnaziale in aceeasi urbe. Prin bunavointa domniei sale - caruia tatal meu in deplina cunostiinta a capacitatilor si justei sale judecati m-a incredintat - țineam impreuna cu chirie trimisa regulat de tata trei odăi au premier în casa d-nei Ana Pacht, veche actoriță în demisiune si-a cărei unică fată, domnișoara Maria, copiliță de șasesprezece ani, apăruse atunci de curând pe scenă, culegând din capul locului aplauzele publicului iubitor de... domnișoare.

El o numea "Micuța", deși era nemțoaică, ba chiar poate pentru că era nemțoaică: pe de o parte, ca om, fara indoiala ca o iubea. Era imposibil pentru o fiinta vie, lasa un tinar eminent student la o universitate oarecare, rupt de familie dar in cerc nou de prieteni, sa n-o iubeasca pe d-ra Maria, aceasta faptura de-o gingasie, de-o gingirlie, de-o blonzie... in fine, aceasta faptura inzestrata de mizericordia Proniei cu niste calitati morale dar mai ales sufletesti absolut admirabile. N-am sa va zugravesc aici tabloul complet, nu ma indoiesc ca daca nu cititi romanele frantuzesti fara indoiala nobilele dumneavoastra consoarte sau priceputele d-voastra secretare particulare (daca nu cumva - apara Cerul ! - ambele) sunt la zi cu lecturile si va pot la o adica schita un sumar.

Va să zică, o iubea pe de o parte dar de altă parte, ca român, nu-i plăceau lucrurile și chiar fetele nemțești, și, numind pe frumușica fetita "Micuța" prin însăși aceasta o româniza și o iubea oarecum și pe de altă parte. Vedeti dar domnilor ce va sa zica adevaratul patriotism! Un supus al Strimbei Coroane (zisa Stephanskrone in nemteste) declara odata ca el mai cu placere maninca sapun ambalat in tricolorul tarii sale decit unt ambalat in hirtie alba, banala. Ei bine, pot sa va asigur ca onoratul nostru coleg mai cu placere serveste ton - chiar nemtesc sa fie! - dar numaidecit de buna calitate si deosebita prospetime daca se gindeste ca-i proaspat iesit din faldurile tricolorului nostru decit din orice alte dantelarii si horbote. E ceva!

Ce-i dreptul, era frumoasă! Era frumoasă ca o româncă! Avea niște ochi... culoarea și mărimea nu îmi aduc bine aminte. Avea un păr... de seama ochilor. Avea o guriță... Dar de atunci au trecut mulți ani, și-n mulți ani am uitat multe feluri de gurițe! N-am uitat numai că Micuța mi se părea a fi foarte frumoasă, neînchipuit frumoasă, frumoasă strașnic!

Contractul de chirie se rostea așa: "Se va plăti d-nei Ana Pacht câte patruzeci de fiorini pe lună pentru trei odăi și pentru câte cinci feluri de bucate a doua persoane la prânz pe zi, între cari și un aluat; idem câte o mâncare serile".

A doua zi după mutarea noastra în casa stimabilei doamne Pacht, iubitul nostru amic intra în apartamentele dumneaei, despărțit de camerele noastre prin un lung, îngust și întunecos coridor; făcu o profundă reverință, zâmbi și...

– Ce mai faceți, cucoană?
– Sunt bine; iar d-voastră?
– Nu mai puțin.
– Mă bucur.
– Duduca nu-i acasă?
– Îi la repetiție.
– Mă rog, cucoană, la câte ceasuri ședeți la masă?
– La două nesmintit.
– Și mâncați?...
– Se-nțelege!
– Eram să vă-ntreb dacă mâncați tot aceea ce-mi trimiteți și mie?
– Da.
– Mâncați cu gust?
– Ce întrebare!
– O, cât sunteți de fericită de a putea mânca cu gust!
– Dv. pesemne, aveți stomac dezorganizat?
– O, nu; dar îmi lipsește gustul de mâncare.
– Poate bucatele nu sunt bune?
– Nicidecum; din contra... dar este un lucru la mijloc, cucoană. Nu sunt deprins a mânca singur: în societate mâncarea se pare a fi mai gustoasă, gustul se pare a fi mai mâncăcios... Aș vrea dară...
– Să ședeți la masă cu noi?
– Dacă nu va fi cu supărare...
– Putem începe chiar de astăzi. Ați fost aseară la teatru?
– Am fost.
– Cum vi s-a părut Maria mea în rolul Gertrudei?
– Nu mi-a plăcut.
– Pentru ce?
– D-șoara joacă cu prea mult foc.
– Și de aceea nu vă place?
– Da; artistul ar trebui să fie totdauna răce, răce ca dreptul pozitiv, răce ca litera legilor, răce ca pandectele, răce ca...
– Dar fi-va el atunci natural?
– Pentru mine.
– Cum așa, pentru d-ta?...
– Natura mea fiind răce, răceala pentru mine e naturală.

Doamna Pacht trecuse peste patruzeci de ani; cu toate acestea, ca veche actoriță "jeune", ea se socotea fara indoiala pe buna dreptate capabilă a juca orișicând un rol tânăr. Așadar, pentru a vedea dacă sofismul d-sale e sincer, ea îi puse mâna pe umăr și, clipind din ochi, zise cu o voce foarte cuasi dulce:

– Oare nu șuguiești, amice? Ești rece?

Amicul nostru - inca de-atunci priceputul diplomat care s-a vadit si acum recent la afacerea incurcata din urma - a lăsat ochii în jos și s-a închinat cu cea mai mare seriozitate.

– Plecăciune, cucoană.
– Vă duceți?
– Iertați-mă, cucoană; aveți prea mult foc.
– Eu?
– Nu sunteți naturală.

Reintrând în odaia de primire d-sa isi aprinse o țigară și ne apucaram a discuta asupra principiilor juridice ale lui Bentham, care cel dintâi a descoperit că omul poate să facă tot ce-i place. Deodată ușa a scârțâit și s-a deschis. Intorc capul și văd... un nas. Un nas în crăpătura ușii, un nas antedeluvian, adică un nas a cărui mărime covârșește în același grad mărimea nasurilor vulgare, precum mastodontele covârșa pe elefante. Eram să mă sperii; dar auzii tot într-o vreme răsunând de sub baldachinul nasului o voce sau, așa zicând, o zbierare binecunoscută, și care mă făcu să ghicesc pe loc pe proprietarul colosalului nas.

– Aicea șezi, Spițerule ?
– Intră, intră, Feldeșule! răspunse d-sa de indata, și baronul Rosen se afla deja lângă noi.

Baronul Rosen, student jurist și coleg al d-sale era un june bogat, scurt, gros, alb, năsos și cunoscut obștește în societatea universitară sub porecla de "Feldeș". Cine nu mai avea porecle! Pe domnia-sa, bunăoară, tovarășii il numeau "Spițer", zău nu știu din care cauză: sau pentru că iubea parfumurile și pomezile, sau pentru că avea cam adesea nevoie de felurite doftorii, ca unul ce inca din copilarie se deosibea prin slăbiciunea constituțiunii - care iata ca s-a vadit asa de frumos indreptata de o frunte larga si-o minte capabila sa descurce cele mai incurcate ite ale vietii unei mici dar sanatoase republici, pentru ca acesta este domnilor sensul progresului. Nu mai traim astazi intr-o era in care forta bruta, in care bratul lat si palma mare, in care in fine fruntea ingusta sa impinga caruta Statului si sa traga la justa lor dezlegare problemele zilelor si veacurilor. Astazi fruntea larga si luminoasa e totul, indiferent de cit de lingav trup, indiferent cit de ftizic piept, indiferent de cit de englezeasca spinarea ce-o poarta-n lume, ba putem spune ca inca si ceva in plus. In fine, mai poate fi si pentru ca o curtase pe d-na Benedeck, frumoasă spițereasă văduvă, de la care ii rămasesera până acum, ah! drept suvenire, treizeci și șapte flacoane, mari și mici, colorate și necolorate, ba chiar diverse.

Rosen s-a pus înaintea noastra într-o poză foarte eroică, cu mâna stângă în șold, cu mâna dreaptă întinsă dasupra capului meu, cu piciorul stâng înapoi și cel drept înaintat în depărtare ca de o palmă; cu nasul rădicat și gura căscată. Apoi conversațiunea s-a început așa:

– Șiretule!
– O!
– Desfrânatule!
– A!
– Craiule!
– E!
– Vicleanule!
– U!
– Dobitocule!
– I! I! Mai stăi și tu! Am sfârșit toate vocalele și am nevoie a recurge la consune. Măi, ai înnebunit tu?!
– Cum de ai îndrăznit, Spițerule, să te muți în casa Anicăi?
– Mă tem că-ți place cucoana Ana?...
– Te provoc la duel.
– Și la duel, și la quadrille! Desprețuiesc numai solo și trio.
– Ia lasă gluma la o parte! zise baronul așezându-se. Îți place mademoiselle Marie?
- Quelle idée!
– Nu-ți place?
– Cum vrei să-mi placă o copilă, un ce nedezvoltat, necopt, neformat, nematur, nedeplin, nesfârșit, nefinit, nepractic, nepragmatic... ça fait pitié!
– De ce dar te-ai mutat în casa Anicăi?
– Trebuia, frate, să mă mut undeva.
– De ce n-ai rămas în casa lui Klumpen?
– Vrea să zică tu nu știi nimica?
– Despre ce?
– O! o istorie foarte lungă! Află că Klumpen a căpătat un gust foarte estetic de când i-a murit femeia, care era modelul urâciunii: les extrémités se touchent. El ține numai o slujnică, dar frumușică ca o cadână mahometană, și nu numai că o ține, dar încă ține prea mult la dânsa. Se pare însă că și Frosa lui are un gust nu mai puțin estetic; încât Klumpen, pe care numai doară tu îl poți întrece în privința fizică, nu plăcea nicidecum bietei copile. Mutându-mă în casa lui - sunt norocos cu grizete!ⁱ - veni, vidi, vici: mai pe lung vorbind, chiar de la cea dintâi zi mi-am însușit jus servitutis quae in faciendo consistitⁱⁱ asupra Frosei. Trei luni de zile Klumpen nu știa nemic despre coproprietarul său, și începeam deja a spera că voi căpăta în curând jus prescriptionisⁱⁱⁱ, când deodată... Și așa mai departe. Precum vezi, Feldeșule, mutarea mea în casa doamnei Pacht n-a fost de bunăvoie.
– M-ai răcorit la inimă, Spițerule!
– Mi-am făcut datoria ca spițer, deși în facultăți nu se învață farmacopeea feldeșilor. Mai adaug a zice că sunt atât de departe de a iubi pe păpușica ta, încât voi fi gata a-i vorbi în favoare-ți, a-i iperboliza meritele tale, iperbolice numai în profil; a... à propos, de când oare te-au smintit grațiile ei?
– De aseară la teatru.
– La teatru... Hm! Știi c-ar trebui să-i faci un présent?
- Parbleu! dar n-o cunosc până acum. Introdu-mă.
– Mai târziu. Nu ești frumos (c'est peu dire!^iv) și, deci, pentru a plăcea unei femei, trebuie mai înainte de toate s-o previi făr-a fi văzut, s-o faci s-admire caracterul și generozitatea ta, să-i apari ca un ideal sublim îmbrobodit într-un real urât. Dintru întâi trebuie să-i faci un prezent anonim, lăsându-mă pe mine a-i dezvălui la ureche, parcă în secret, numele galantului adorator, adăogând din parte-mi un lung comentariu despre ilustrele tale merite.
– Minunată idee! Vino, Spițerule, să te strâng în brațe!
– Bucuros; numai ține nasul mai departe.

Cei doi buni amici s-au sărutat, lasindu-ma pe mine sa meditez cu gura cascata la deosebita pricepere politica cit mai ales diplomatica a mai virstnicului meu amic, dat fiind ca tinara Frosa avea, intre multele calitati enumerate (pe care poate ca o minte indragostita le-ar fi putut conjura si din lecturi, suprapunindu-le fara dificultati de ordin practic pe un fundal mult prea banal ca sa ridice probleme oricarei vopsiri anumite), si proprietatea neindoielnica a unor ochi daca nu de bou atunci fara indoiala de broasca, perfect capabili de-a privi independent unul de altul, precum si de-a iesi o anumita distanta mai in afara la nevoie - ba chiar uneori cind nici macar nu era nevoie. Rosen, departe de a ghici pe buzele domniei sale vicleana îmbrățișare a lui Iuda, ieși, sau, mai degrabă, zbură din odaie, rămâind ca să trimita fără zăbavă, spre înmânare, cadoul în cestiune.

După ce tovarășul dispăru, m-am uitat la ceasornic: era două fără un patrar.

– Domnule Ghiță! cucoana Ana vă poftește la masă.
– Ah! nici n-am auzit cum ai intrat, Cati! Duduca s-a întors de la repetiție?
– Da.
– Vorbitu-s-a ceva despre mine?
– Cucoana Ana a spus că i se pare că nu sunteți ... adecă...
– În toate mințile?
– Da.
– Și ce a răspuns duduca?
– Că aceasta nu se poate spune despre un poet.
– Și ce a răspuns cucoana?
– Că învățații sunt totdeauna nebuni.
– Și ce a răspuns duduca?
– A tăcut.
– Și ce a răspuns cucoana?
– A tăcut.

La masă găsiram pe cucoana Ana și pe duduca Micuța șezând cu șervetele pe genunchi.

– Am auzit, domnule, c-ai fi având o natură foarte rece, începu duduca.
– Natura mea nu vă place?
– Deloc.
– Atunci nu sunteți femeie.
– Dați-mi voie a nu vă-nțelege, domnule filozof.
– Străbunei dv., Evei, plăcuse șerpele, cel mai răce din toate ființele. În orice caz, dacă natura mea nu vă place dv., am fost destul de fericit pentru ca ea să placă neneacăi matale. Să fi văzut azi-dimineață cu ce ochi dulci...

Cucoana Ana, lângă care ședea, l-ar fi pișcat de genunchi.

– De ce mă pișcați, cucoană?

Întrebarea d-sale a fost pronunțată cu o naivitate perfectă. Duduca tăcea, dar ochii ei, trecând de la mine la amicul meu si de-acolo la mumă-sa si-apoi de-a rindul inapoi exprimau o curiozitate tragicomică.

– D-ta vorbești azi niște lucruri... începuse cucoana Ana.
– Ei bine! să vorbim despre altceva. Curcanu-i minunat!
– Îi iepure, domnule! nu-i curcan, întâmpină duduca.
– Se cunoaște că n-ați studiat filozofia.
– De ce?
– Gustu-i subiectiv; gustul se află în noi și, prin urmare, iepurele dv. e curcan pentru mine, de vreme ce subiectul meu simte în acest minut un gust curcănesc!

Cucoana Ana, deși cam bosumflată, n-a putut reținea râsul.

– Ai un spirit de contrazicere nepilduit, domnul meu.
– Contrazicerea e cu neputință în natură, doamna mea. Dv. n-ați citit pe Hegel!

Intră Cati :

– A venit sluga de la domnul baron.
– Mă iertați, cucoanelor? sunt silit a mă lipsi de societatea dv.; să lăsăm pe mâine discuțiile noastre filozofice.

Încă nu închisese bine ușa, când doamna Pacht pufni :

– Ce nătărău!

"Lucrurile merg bine. Norocul ajută pe nătărăi!" îmi zise mai tirziu iubitul nostru ministru, o inalta socoteala politica care atunci imi paru - in naivitatea virstei fragede - un ce deplasat, ca si conversatia ciudata a superiorului meu. Totusi, anii care-au nins de-atunci incolo peste noi toti ca peste intreaga lume, doar ca peste lume fara a lasa vre-o urma in timp ce peste noi adunindu-se foarte vizibile troiene, m-au lamurit cit de mult greseam, si cit de corecta si justa era intuitia domniei sale chiar si la acea virsta la care unii presupun ca tinerii n-ar avea inca etatea majoritatii. Ei bine domnilor, zevzecii n-ajung poate majoritatea niciodata, cite zile or avea. Un barbat de stat de talia iubitului nostru ministru insa, putem zice ca se naste cu ea! (aplauze).

Baronul - model de bunomie - trimise, după vorba, un prezent superb: un nécessaire femeiesc^v de eben, încrustat cu aur smăltat.

Domnia sa se aseza de indata si trimise raspuns următoarele rânduri:

Feldeșule!

Mâini la ora dreptului penal îți voi reporta despre rezultat.

S p i ț e r u l, manu propria.

P.S. - Trimete-mi chiar acum sania ta: aș vrea să ies nițel la aer. Știu că ai să șezi la masă, apoi ai să dormi... trăsura va fi liberă; prin urmare, aștept.

Până la acea zi, baronul nu acordase încă nimenui favoarea ce i se cerea prin scrisoare. Peste o jumătate de oră, o sanie sta la ușa. Ah, ce placere, o plimbare cu sania. L-am urmat chicotind si topaind - prima ocaziune in viata mea de-a ma delecta astfel in placuta urbe.

– La bariera Blinde-Kuh! striga viziteului. Apoi aparte, catre mine : Prin acea barieră am fost făcut prima mea intrare în oraș, viind a studia la Universitate teoria dreptății, pentru a nu o aplica apoi niciodată în viața practică. În cei dintăi doi ani ai studiului juridic - continua binefacatorul meu - m-am mutat de șapte ori din casă-n casă. Voiesc acum, pe conta baronului, a revedea cele șase locuinți trecute, reamintindu-mi en passant istoria petrecerii mele în fiecare din ele.

– Stânga!

Trecuram pe lângă o casă cu două rânduri, al cărei rez-de-chaussée era ocupat prin cinci blănării.

- În rândul de sus, cele două ferești din capăt, am șezut eu trei luni fără patru zile. Celelalte odăi ocupa proprietăreasa, femeie frumoasă, dar de patruzeci de ani, văduva unui bogat neguțător. Am iubit-o două luni; și m-am jurat de atunci a nu mai iubi în veci o femeie de patruzeci, sau în genere o blănăreasă.
- De ce ? Am indraznit a incerca sa-mi potolesc naivitatea. Amicul ma privi doar drept in ochi, fara a zice decit

– Dreapta! în ulița M.! tare, si-apoi aparte : Iat-o casă care nu voi uita-o niciodată. Sus ședeam eu, jos Enrieta, modistă franceză, creatură oftigoasă, dar atât de încântătoare, încât mă făcea a crede că ftizia e boala îngerilor. Într-o seară trimite la mine, rugându-mă a nu face vuiet, d-ei fiind bolnavă. Așa s-a început cunoștința. O, zeilor! ce izvor de voluptăți, purure nouă și din ce în ce mai fermecătoare! Ea a murit, sau, mai bine zicând, s-a stins peste șapte săptămâni pe brațele mele. Enrieta a fost singura femeie pe care mă pot lăuda a fi iubit până la moarte.

– Stânga!

Ha! iată și fericita locuință a d-lui consilier titular! realizarea falansterelor lui Fourier. În casa din curte ședeam doi studenți și un împiegat, și toți ne bucuram deopotrivă, fără gelozie, fără ceartă, fără intrigi, de nesecabilele favoruri ale doamnei, al cărei bărbat era al patrulea tovarăș și cel de pe urmă!

– Destulă plimbare! înapoi!

Întorcându-ne acasă, eu unul foarte zguduit - am găsit un nou răvășel de la baron:

Spițerule!

Am gândit mult despre modul în care ai putea face mai nimerit ca zâna mea să poată ghici numele adoratorului său. S-ar putea ca ideea mea să nu fie rea. Dacă ea îți va putea conveni, iată-i esența. Vei putea pune în nécessaire alăturata aici marcă a neamului meu, ceea ce lesne va putea stârni curiozitatea ei, ș-atunci îi vei putea explica că, după cunoștințele tale eraldice, ea n-ar putea fi decât a baronilor Rosen.

Al tău până la moarte, R.

Scrisoarea o păstrez pân-acum ca model de originalitate și de stil, mai cu samă de stil: ceva à la d. Rosetti!

- De acum nu mai este îndoială că Feldeșul iubește pe Micuța: un om teafăr n-ar fi întrebuințat atâtea "pot". Nécessaire-ul și sania, lucruri la cari nici m-am așteptat din parte-i, vin a sprijini această evidență, rosti tinarul om de stat, ginditor. Apoi privi la la marca lui R., întipărită pe un căpețel de hârtie parfumată couleur rose. Scutul stemei nu prezinta decât o stea șeptegrană, figura foarte ordinară în eraldica șvezească.

Trase clopoțelul.

Marca domniei sale, ca și numele domniei sale, ca și natura domniei sale, înfățișază un tăciune. O întipări pe ceara tare deasupra scutului baronului, care, adecă scutul, iar nu baronul, s-a ascuns fript; și închise hârtiuța în nécessaire.

- Această idee poate nu mi-ar fi venit în minte fără scrisoarea Feldeșului, observa eminentul. Adevărata dragoste e inventivă! Acum trebuie să mai pun lucrurile la cale așa ca baronul să fie încredințat că Micuța a primit darul său, că-l iubește (pe dar sau pe baron - totuna!) incognito, ba că el a și vorbit cu ea... O așa mistificațiune nu e tocmai grea; să recurgem la vro grizetă, care mâini la bal masqué... Ah, Doamne, ce înspirație! Rosen are o amantă...

Si de indata, far-a sta pe ginduri, cu pasul sigur si fara ezitari care dintotdeauna i-a caracterizat cariera, se grăbi a scrie următoarea epistolă polonă:

Moja Kochana Pani!

Am dovezi autentice despre necredința amantului d-tale. Permite-mi a veni chiar îndată și-ți voi pruba lucrul, ba încă îți voi da mijloace de a te încredința în persoană. În așteptarea răspunsului care te înteresează, cred, mai mult decât pe mine, sunt al d-tale, Anonim.

Intriga e legată de minune, parcă într-un roman dumasian. Sărmana leșcuță va juca rolul Micuțăi! Pe nesimtite intrase Cati.

– Ați tras clopoțelul?
– Da.
– Să v-aduc mâncarea de seară?
– Nu dragă! dar bine c-ai venit tocmai acum. Eram să trimet să te cheme. Iat-un lucrușor, Catincuță; trebuie să-l dai în mâna duducăi. Spune-i că ți l-a înmânat pe-ntuneric, în coridor, un om pe care nu l-ai putut vedea și care a fugit, rostind numai aceste cuvinte: "La mademoiselle Marie pentru reprezintația de aseară". Ține secretul până la o vreme, adaose, vârându-i în mână o bancnotă de cinci fiorini.

Cati ieși cu nécessaire-ul și, firește, cu bancnota. Apoi stimatul se-ntoarse catre mine :

– Tu, prostule, du-te în ulița Lorch; caută casa nr. 86, întreabă pe doamna Victoria Przikszewska, dă-i în mână, auzi, în mână, această scrisoare, cerând să răspundă. Ce ți-am spus?
– Că-s prost.
– Adevărat; ș-apoi?
– Ca să mă duc în ulița Lorch.
– Minunat! mai departe?
– Să mă duc mai departe?
– Ba spune mai departe!
– Să caut casa nr. 68.
- 86, gogomanule!
- 86, venerabile.
– Și ce să mai faci?
– Să-ntreb pe doamna Chiftoria Șicșicșicska.
– Victoria Przikszewska, măgarule.
– Chiftoria Șicșicșicska, ministeriabile.
– Întreabă dar numai pe o doamnă văduvă polonă; crez că doară n-o fi două văduve polone sub același acoperimânt!
– Văduvă polonă, nr. 86.
– Casa, iar nu văduva, nr. 86, mă-nțelegi acum?
– Și s-aduc un răspuns.
– Să nu spui cumva cine te-a trimis.
– Atâta?
– Fuga!

Doamna Victoria Przikszewska, sau - cum limba mea nedeprinsa la a rosti nume de lesi o botezase - Chiftoria Șicșicșicska era văduva unui căpitan austriac ucis în Ungaria si primea de la recunoscătoarea ocârmuire o pensiune atât de mică încât, pentru a nu muri de foame spre economia finanțelor statului se vedea silită a întreprinde negoțul frumusețelor leneșe si deci numaidecit la ocazie si goale. Pentru ca, la drept vorbind si fara partinire, ce manifestare mai proprie a lenei adevarate, adinci si structurale exista daca nu omisiunea de imbracaminte ? In ce alta indeletnicire iti spune patronul, clientul, cumparatorul nu "Fa!" nu "Mergi!" nu "Ada-mi!" ci pur si simplu "Stai!" Doar atit, sa stai ? Pai fie! Trebuie sa recunoasteti, scumpi convivi, ca la o onesta evaluare a alternativelor orice persoana, fie ea si de sex femeiesc, nu poate sa nu recunoasca evidenta : mai simplu stai.

În acest mod, trecând, asemenea căscării, de la om la om, Victoria, într-una din zile, a dat peste Feldeș, și Feldeșul, tot atunci, dete peste Victoria. "Ah! zise vicleana polonă, uitându-se galeș în ochii celui mai slut și mai bogat student al Universității, ah! în zadar am căutat până acum un bărbat care să mă-nțeleagă!" "Oh! răspunse bunaticul baron, topindu-se de focul cochetăriilor celor mai rafinate, oh! în deșert am visat până azi o femeie care să mă iubească!" "Nu sunt cu stare!" "Nu sunt frumos!" "Ai sâmțiminte dulci, cari sunt destule pentru a aprinde amorul femeii!" "Ai un chip îngeresc, care e de ajuns pentru a învăpăia dorul bărbatului!..." Victoria a leșinat și Feldeșul s-a apucat s-o trezească prin o detunătură de sărutări, însoțite, firește, de gâdilitoarea frecătură a piramidalului său nas. Rezultatul melodramei a fost că baronul, spre a înlătura sărăcia polonei, o luă în întreținere cu două mii de fiorini pe an, o trăsură de birjă și daruri neprevăzute în budget; iar polona, viceversa, spre a înlătura diformitatea baronului, îi hărăzea de porunceală ceea ce le beau sexe, dupe dreptul naturii și al nomenclaturii, ar trebui să hărăzească numai bărbaților frumoși, sau, cel puțin, nostimi. Dar sa nu judecam prea aspru, orice marfa-si are pretul, iara daca nu-l are inca mai devreme ori mai tirziu tot si-l afla.

Rosen de mai multe ori învita pe intimii săi amici - între cari stimatul nostru era primul actor, actor în ambe înțelesurile acestui cuvânt - la ceai, la Victoria. Polona cânta din piano și din gură; vreunul din musafiri o ajuta din flaut sau din violină; vreo două-trei amice și conbreslașe ale gazdei, întovărășite de nenorocitorii lor, încingeau o polcă sau un valț; vreo câțiva studenți sau militari se puneau la pichet sau la stos, și seara trecea pe nesimțite, spre mulțumirea tuturora. Nu știu dacă, înconjurată fiind de o societate atât de variată, și ascuțită de gelozia baronului, omul cel mai lesne-crezător din lume - nu știu, zic, dacă Victoria, alunecându-se pe calea virtuții și aducându-și aminte trecutul, n-a avut cumva alți amanți, secundari, întâmplători sau gratis. Prezumțiunea juridică mă face a o presupune ca ideal de credință femeiască. L-am intrebat pe eminentul barbat daca i-a facut insusi vre-odata curte, si el mi-a raspuns (cu onestitatea care si-atunci ca si astazi il caracterizeaza) ca nu, dar asta nu din amicie pentru baron, nu pentru că frumușica văduviță nu i-ar fi plăcut, ci, simplu, de lene: Victoria ședea prea departe. Fie aceasta oricum ar fi stiu sigur ca o dată i-a scris în album, după a ei dulce rugăminte, un sonet impromptu în care zicea că fericirea cea mai fericită este de a fi fericit în fericire.

M-am intors in fuga cailor apostolici de indata, alergasem prin zapada fara sa vad in care parte, morfolind gindurile de mai sus. Aduceam de la Victoria un bilețel cu cuvântul "Czekam", care insemna in leșește, "aștept", dupa cum mi-a tradus binevoitorul.

– Ad-o birjă!

Intre timp eminentul barbat de stat s-a apucat cu multa finete sa stearga din scrisoarea baronului cuvântul "Spițer", fiindu-i porecla cam universalminte cunoscută in vremea ceea. Iata deci ca o alta inalta abilitate care i-a adus sie insusi, partidului nostru si - cred ca putem fara rusine spune - Patriei insesi atit de luminoase servicii chiar in afacerea recenta nu s-a lipit de domnia-sa nici la scoala, nici la ucenicie, nici in mariaj si nici mai apoi, ci o avea intreaga indesine, sfinta mostenire a spiritului superior. Cit de rar se intimpla ca Parcele, atit de zgircite-n darnicia lor, si inca atit de adesea inclinate sa daruiasca mere daca nu otravite atunci macar amare pe dinauntru precit sunt de frumoase in exterior, sa arunce cu ambele miini tot aurul si toate nestematele subpamintene-n aceeasi fiinta norocita ? Ei, rar se-ntimpla, dar si cind se-ntimpla rezultatul este un geiser, dar ce zic eu geiser, este un vulcan, este un om care se ridica falnic din pamint pina-n ceruri ca o fasole fermecata, este un om de-ale carui pulpane trebuie sa te tii cu amindoua miinile, dintii si daca se poate degetele impreunate de la un picior, ca sa nu te scapi in jos. Si asa, dragi tineri, care va incepeti astazi viata voastra publica, tineti minte : amindoua miinile, dintii si daca se poate degetele impreunate de la un picior.

Avea pe masă o mască; s-a mascat, a luat în buzunar scrisoarea baronului corectata cum am explicat - iata, cel mai adinc sens al politicii : corectarea realitatii intru mai buna potrivire cu un intotdeauna inalt principiu - si-a aruncat pe umere blana și... iată-l înaintea întrigatei polone, într-un salon baronește îmbrăcat, tête-à-tête.

– Doamna mea, cine sunt vei ști mai pe urmă. Deocamdată, să nu pierdem timpul în vorbe. Cunoști această slovă? si-i arata scrisoarea.
– O, Doamne! slova lui Rosen.
– Citește.
– Domnule, cine ești? Spune-mi cine ești? Om sau dimon?
– Sunt prea moral pentru a fi drac; condiția de om îmi convine mai degrabă; dar vorba nu e despre personalitatea mea, ci numai despre necredința baronului: mâini sau poimâini, doamna mea, ai să fii delăsată; o să pierzi acele mii de fiorini; ai să rămâi cum ai fost mai înainte, în intervalul vieții d-tale între capitănie și baronie... Eu, unul, sunt în stare a dărâma planurile lui Rosen și a-ți întări poziția; dar trebuie să-mi dai o ascultare deplină și nemărginită. Te învoiești? Mâine este balul mascat. Trebuie să fii acolo. Baronul are să vie, de asemenea, din îndemnul meu, pentru a întâlni pe noua sa amantă, pe care tot eu o voi împiedeca a ieși din casă. Costumul lui voi ști mâini și ți-l voi arăta în bal. Ceea ce ai să vorbești vei ști tot atunci. După ce vei veni, abordează-mă și spune-mi cuvântul "czekam", pentru ca să te pot recunoaște. Ești blondă ca și iubita lui Rosen, ești de aceeași statură... lucrul va merge bine! Vino la nouă oare tocmai; mă vei vedea plimbându-mă cu mânile pe piept à la Napoleon; ș-apoi am să fiu necostumat, cum mă vezi acuma.

– Ascultă, mască. Dacă vei izbuti a-mi înlănțui pe Rosen, apoi...
– Apoi?
– Cum ți se pare, oare sunt eu frumoasă?
– Să presupunem că-i așa, pentru a ne feri de dispute economico-politice despre valoarea relativă a două mii fiorini...

Din partea mea toată noaptea am visat niște năzdrăvănii și fantasmagorii de cele mai curioase, precum se întâmplă, în genere, după o zi plină de agitațiune. Mi se părea a fi soră cu d-na Przikszewska; duduca Micuța se metamorfozase în bărbat, ceea ce, în adevăr, i se cam prilejea câteodată pe scenă; bunul nostru amic mă curta pe mine, adecă pe exemplarul meu femeiesc; duduca Micuța, se-nțelege, ca un tânăr ce era, curta pe Victoria. Nu mi-amintesc toate peripețiile dramei; știu numai că ea s-a încheiat prin două cununii de tot în caracterul visurilor: Micuța s-a însoțit cu Przikszewska și eu cu stimatul.

La 9 ceasuri iata-l pornind spre Universitate. Avea ora dreptului penale. Profesorul - un june cu ochelari pe nas, cu nasul ridicat în sus de frică să nu-i pice ochelarii, ceea ce - ridicarea nasului - îi era lesne de făcut din cauza ușorității căpățânii întregi - profesorul ne explica acum importanta cestiune de adulteriis, și ne dezvolta, ca de pe carte, teoria celebrului criminalist german Feuerbach, cum că violarea unei femei e fizicește cu neputință. Spre încheiere, el a surâs și a zis cu aer de profunditate:

– Eu, unul, domnilor mei, mă unesc cu opinia lui Feuerbach numai întrucât privește pe bărbații fizicește neputincioși.
– Domnule profesor, îmi dați voie a cere o dezlegare? dezlegare în înțelesul juridic al cuvântului, zise ridicându-se.
– Mai ales, domnule.
– Legile romane, în cazul adulteriului, vorbesc numai de jure patris vel mariti^vi... prin urmare, este iertat a viola o fată, adecă o femeie fără bărbat, care, totodată, ar avea numai o mumă văduvă?
– Cestiunea e foarte gravă, răspunse profesorul, apăsând ochelarii, care se pregăteau, pare-se, a sări de pe nas, pentru a întâmpina la cazul meu prin un alt caz. Cestiunea e foarte gravă. În lecțiunea viitoare o voi dezbate exegetic cu ajutorul texturilor pozitive și filozofice.

În acest moment răsună clopoțelul și profesorul ieși din clasă buiguind fraza:

– Cestiunea e foarte gravă, foarte gravă...

Pesemne și el avea vreo duducă Micuță!

– Ei bine, Spițerule, făcut-ai ceva? șopti baronul Rosen abordându-l.
– Mai mult decât s-ar fi putut aștepta: ea îi dă un rendez-vous deseară la bal masqué.
- Est-ce possible?
– I-am spus că ești frumos ca un persian, că ești înfocat ca un arab, că o iubești ca un turc, nici mai mult, nici mai puțin; în fine, te-am prefăcut într-o minune orientală. Spre a nu mă dezminți, trebuie să fii mascat și să-ți cunosc costumul mai dinainte, pentru ca s-o pot preveni.
– Voi fi drapat în flutur.
- Admirable! Vino la nouă trecute: ea te va aștepta. La bal te voi lămuri mai bine despre toate.
– Prezentul i-a plăcut?
– E încântată.
– Nu șezi azi cu mine la masă?
– Iartă-mă; am mai multe trebi... uitat-ai amorul meu pentru Frosa lui Klumpen?
- Fi donc! o slujnică...
- De gustibus non est disputandum. Mie îmi plac florile câmpenești; ție florile cu miros; nasul tău ușor înghite orice aromate, al meu se teme de guturai! Adio!
- Au revoir, mon cher! au revoir!

Mai tăgăduiască cineva cum că norocul nu e causa causans a tuturor noroacelor! Abia făcu câțiva pași de la columnada Universității, intrând în ulița Milchbrei, cum deodată zări pe Micuța ieșind dintr-un magazin, urmată de Cati, care ținea într-o mână o legătură și în cealaltă o pereche de papuci. Domnisoara mergea repede înainte, lăsând în stratul de zăpadă urmele unui picioruș fabulos și ascunzându-și năsușorul în manșon - asemenea păsăruicii, când își adăpostește căpușorul în căldura aripioarei. Precum vedeți, și iarna are o poezie a sa, diminutivă ca a lui Alecsandri^vii, pe care trebui s-o căutăm în zăpadă și în manșon.

– Îmi pare bine că te-am întâlnit, domnișoară. Sunt sigur că însuți ai fi dorit să mă vezi în téte-à-téte, pentru ca să-mi poți face două întrebări despre cari ai gândit ș-ai visat toată noaptea.
– Cum știi dumneata gândurile și visurile mele, domnule ? întrebă Micuța cu o voce tremurândă, care dovedea că zisa eminentului strateg, bazată în parte pe un fapt pozitiv și în parte pe o indicare pisicologică, a lovit-o drept în inimă^viii.
– Va să zică, am ghicit, nu-i așa? zise domnia sa zâmbind.
– Eu n-am spus aceasta... apucă înainte Micuța, lăsând ochii în jos. Însă aerul de siguranță cu care m-ai abordat a putut cu tot dreptul să mă minuneze.
– Să nu fățărnicești în zadar, domnișoară; eu sunt un fel de năzdrăvean: e prea greu ca neștine să ascundă orișice de la mine. D-ta ai gândit și ai visat toată noaptea despre nécessaire-ul de eben, ce l-ai primit aseară, și despre curtea ce mi-ar fi făcut neneaca d-tale ieri dimineață, când erai la repetiție. Trebui să recunoști adevărul.
– D-ta mă sperii, domnule! Cum de ai putut pătrunde în cugetul meu? Cum de ai aflat despre nécessaire? De unde această schimbare în manierile d-tale? Ieri aș fi jurat că ești...
– „Poet", cum m-a numit doamna Ana. Ieri nu făceam deosebire între curcan și iepure, și astăzi citesc în fundul inimelor; ieri mă lăudam cu răceala naturii mele șezând într-o odaie călduroasă, și astăzi vorbesc cu foc călcând pe gheață... Vrei oare să-ți lămuresc această cimilitură?
– Cu orice preț!
– Seara la bal masqué întreabă-mă și vei afla, cam pe la zece ore. Ieri mă credeai prost, acum mă socoți geniu; peste puține ceasuri mă vei vedea nici una, nici alta, dar ceva mijlociu. Așadar, te salut în așteptarea a treii "schimbări la față".

Micuța îi întinse mânuța sa, palpitândă de frig sau de emoțiune, cine stie; o strânse cu aprindere și se despărțirăm, pentru a nu întra în casă împreună. Mai in urma insa, elegantul, galantul cit mai ales discretul barbat imi povesti mie in particular toate acestea, cum imi povestea adesea numeroase fapte si intimplari, si atunci cind eram copii si mai in urma. Precum vedeti, inclinatia educatiei, sfinta chemare a desteptarii celor din jur, mai nenorociti decit dinsul ii zacea-n piept inca de la o virsta frageda. E de mirare atunci ca voci invidioase, incapabile sa inteleaga omul de geniu, scriu murdarii-n gazetele opozitiei sustinind ca asa un eminent barbat n-ar avea dreptul la catedra neavind nici stiinta nici trecind pe la Universitate mai des de-odata sau de doua ori pe an. Dar asa este lumea tocmita, vaca-n trecerea ei nepasatoare pe cimpie se baliga fara osebire si pe flori si pe pamintul gol, si tot astfel invidia oarba a celor inferiori loveste fara osebire - neavind ochi sa osebeasca nici abilitate intelectualiceasca - si-n cei merituosi si-n cei cu totul chei.

Tactica ostășească ce aplica în privința duducăi Micuței se baza pe o observațiune filozofică foarte veche, ce eu n-o cunoșteam dar imi fu explicata în teorie, intarindu-mi-se apoi de-a lungul vietii printr-un sir de experimente. Bărbații, afară doar de poeți, și încă de poeții cei fameni, când iubesc o femeie o iubesc numai ca pe o femeie, și adesea o iubesc chiar mai puțin : ca pe o dobitoaca vulgo juninca, ceea ce va sa zica pentru functia ei utilitara, eminamente fiziologica. Aceasta nu este lucru de mirare : femeile sunt unele mai capabile, altele mai putin capabile si-n majoritate foarte putin capabile sa serveasca unde-i de lipsa capul, intocmai ca barbatii. In schimb in ce priveste serviciul unde-i de lipsa coada vasta majoritate sunt perfect capabile, prin mila Cerurilor, sa serveasca remarcabil si s-o beleasca admirabil. Si-atunci, daca ati avea o unelta care mai intotdeauna serveste foarte bine drept ciocan si-n rare ocazii se poate folosi ca pusca ce-ati face, ati bate cuie cu ea, ca orice om cuminte, s-au v-ati duce la vinatoare riscind sa descoperiti in fata ursului ca pusca e-un biet ciocan ?

Femeile, din contra, iubesc deobște un ideal, un ce mai presus de natura omenească, un înger sau un drac ca Jeanne d'Arc din veacul de mijloc, dar niciodată un bărbat cum sunt bărbații. Scelerateța cea mai neagră atrage mai degrabă amorul unei femei decât o onestitate mediocră a unui nici-turc, nici-turlac. De aceea hoților și tâlharilor celor vestiți nu le-au lipsit amante de foc, pe când un președinte de municipalitate sau un prefect de poliție ordinarminte nu sunt iubiți nici chiar de legiuitele lor jumătăți. Voiești oare, cititorule, ca să te iubească sexul, sau, cum zice d. Cipar^ix, sepsul frumos? o voiești? fii totdeauna prea: prea în dreapta, prea în stânga, prea în mijloc, prea dinainte, prea dinapoi, tot prea și prea - în bunătate, în răutate, în idei, în fapte, în vorbe, în aprindere, în răceală, in omnibus rebus et aliis quibusdam!

Credincios sistemei domniei sale, la masă a fost de tot tăcut iar mersul conversațiunii sămăna, prin monotonie și delicateță, cu al unei tragedii franceze în versuri. Bunăoară:

- Vă duceți deseară la bal?
- Da.
- Veți fi mascat?
- Nu.
- Sosu-i prea sărat, nu-i așa?
- Da.
- Poate vreți mai bine castraveți.
- Nu.
- Dimineața a fost foarte răce.
- Da.
- Aveți obicei de a dormi după masă?
- Nu.

De la masă la Universitate, de la Universitate la biliard, de la biliard acasă: sunt acțiunile care au umplut timpul eroului până la opt ore de seară. Așteptam cu nerăbdare minutul bătăliei, din care speram ca va ieși încununat... ba tocmai nu, căci cununiile nu-i plac azi cum nu-i placeau nici atunci de fel; spera, cum ar zice francezul, avoir le dessus: cu un simplu le dessus se mulțumea mai bine decât cu o mie de cununii! Si la drept vorbind cine cuminte nu s-ar multumi ?

Locul bătăliei era plănuit la bal masqué, care se făcea obișnuit în cele trei saloane ale clubului; dușmanii eminentului, de nații deosebite, erau numeroși: baronul, Przikszewska, Micuța. Stratagema domniei sale consta, ca a tuturor hatmanilor mari, începând de la Cocles, întru a-i combate în timpuri și cu arme diferite, dupre oportunitate; sau, potrivit politicii lui Machiavelli, de a face astfel ca ei să se scarmene unul pe altul, rămâind să culeaga apoi folosurile luptei.

Punct la 9 ceasuri sta lângă ușa salonului dintâi. Avea pe față un domino. Purta paltonul în care vizitasem decuseara pe Victoria și ținea mâinile pe piept à la Napoleon. Deodată, răsună la urechea-i augusta cuvântul "czekam".

– Te aștept, dragă.
– Baronul e aice?
– Trebuie să vie îndată, o să fie costumat în flutur.
- Aceea n-are să vie?
– Fii liniștită. Amanta baronului se cheamă Maria Pacht, actoriță și, totodată, lucru de mirare! domnișoară. O cunoști?
– Mă mai întrebi?! Cine nu cunoaște creaturi de acelea?!
– Fii cu sânge rece. Baronul îi trimise ieri un scump nécessaire de eben încrustat cu aur. Până acum el o cunoaște numai din vedere și n-are de la ea nici un semn de înțelegere. Cată să joci bine rolul Mariei. Spune-i că ai primit cadoul, mulțumește-i, făgăduiește-i, șicanează-l, întrighează-l, fă ce-i vrea, ești meșteră: numai...
– Numai?
– Vei strica totul de îndată ce-l vei întreba despre numele meu; trebuiește numai atâta, pentru ca el să priceapă că joci un rol străin.
– Și numele tău oare nu-l voi afla niciodată?
– Uitat-ai făgăduința de aseară? Când iti voi cere împlinirea ei, atunci vei ști cum mă cheamă.
– Mă iubești dară?
– Ba.
– Apoi nu vei cere niciodată ceea ce ți-am promis.
– Nu te iubesc, dar îmi placi; și de la plăcere până la iubire e un singur pas, mai ales dac-o fi ades repetat. Dar pune-te ceva în lături; nu vezi cum mă caută fluturul nostru?

Victoria s-a depărtat.

– Iubite domino! nu ești cumva spițer?
– Tocmai; sunt spițer din casa Anicăi tale.
– Ea-i aici?
– Cine? Anica?
– Dă-o dracului! mademoiselle Marie.
– Acum văd că ești un flutur din cunoștințele mele^x; vreau să zic, un feldeș metamorfozat în flutur, un "avatar", cum ar zice profesorul nostru de limba sanscrită.
– Bravo! acum recomandă-mă, frate Spițere, la îngerul meu.
– Trebuie să te previn, mai înainte de toate, despre un lucru de prima importanță.
– Spune.
– Îți aduci aminte istoria mea cu Frosa lui Klumpen?
– Scutește-mă, pentru mila lui Dumnezeu! mi-o repeți de trei sute de ori pe zi! nu te pot întâlni fără ca s-aud îndată numele acelei nenorocite!
– Ce să fac, dragă Feldeșe! o iubesc. Dar să venim la vorba noastră. Mutându-mă în casa cucoanei Ana, mă temeam ca nu cumva să ajungă la știrea-i scandalul meu cu Klumpen. Tu înțelegi că, având o fată mare, ea n-ar fi suferit pe un locatar... Deci, în contractul nostru mi-am schimbat personalitatea, încât muma și fata mă cunosc sub nume, poreclă și profesie imaginare de Teopomp Perpetuevici^xi, student de medicină. Caută dară, pentru propriul tău interes, a nu mă dezminți.
– Îți promit.
– Mai bine de toate, nici să vorbești despre mine.
– Fie și așa.
– Parola?
– Parola!

Îl luai la braț și am înaintat la Przikszewska.

– Frumoasă mască, iată generosul tău adorator, celebrul flutur înamorat de floarea nurilor tăi și însetat de dorința de a întinde asupră-i splendidele sale aripi.
– Domino ți-a spus adevărul cel mai pur, idolule inimii mele.
– Dă-mi dar brațul tău, încântătorule fluturaș, și uită pentru această seară origina ta orientală, pentru a vorbi cum se vorbește în Europa.
– Vă las să gustați plăcerea dialogului; mă așteaptă alte măști mai puțin poetice.

Zicând acestea, se repezi în sală, unde il asteptam credincios.

– Lasă blana în garderobă, îmbracă paltonul meu, pune pe față acest domino și plimbă-te prin saloane; dar să nu vorbești cu niminea nici un cuvânt, chiar de ai asurzi de întrebări. Mă-nțelegi?

Apoi reapăru în salon, ca un personaj din nou venit, lăsându-ma pe mine de-a juca, bine-rău dar devotat, prin urmare în tăcere, și prin urmare într-un mod foarte filozofic, vechiul sau rol. Trecu în salonul al doilea, ferindu-se de-a fi însemnat de către Feldeș, care șoptea nu știu ce la urechea falsei sale Micuțe.

- Poète! vous cherchez des sujets? i se-adresa o mască.^xii
- J'en trouve un bien mauvais devant moi.

Înconjura salonul de-al treilea rind.

– Spițereasa Benedeck moare după tine, îi sopti din fugă un domino.
– N-are decât să citească pe Bolnavul imaginar al lui Molière: saignare, purgare, clysterisare!

Se-ntorse în salonul al doilea.

– Vrei să-ți povestesc viața ta de la leagăn și până-n seara de astăzi? îi zise o circaziană.
– Te iert pentru depărtatul trecut; spune-mi numai ceea ce am făcut de ieri și până astăzi. Vezi că taci? Ești dar mufluză de parolă, și te las ca să te îndrepți în opinia publică.

Apropiindu-se de ușa salonului întâi văzu intrând două măști proaspete. Una, mai naltă și mai ampla, purta o rochie lungă de atlas mohorât ș-avea pe cap un fel de coroană aurită cu dinți; cealaltă, mai scunda și mai usurica, era îmbrăcată în rochie scurtă de atlas verde-deșchis, cu un spențer de catifea pimbie ș-o cunună de flori artificiale pe cap. Câteva cuvinte, întrauzite din gura măscuței verzi și adresate către masca mohorâtă, mă făcură a ghici pe ambe.

– Lasă-mă să întrighez un pic pe nătărăul dumitale, zise cea dintâi.
– Cum îți place, dar sunt încredințată că peste cinci minute o să începi a căsca, răspunse cealaltă, depărtându-se.

Ilustrul apuca brațul măscuței.

– Ai venit să-mi ceri seama, Marie?
– M-ai recunoscut?

Apoi ii strânge mânuța, care tremura, după o expresie nouă în asemenea cazuri, ca un peștișor prins în rețea si se așezară într-un colț al salonului, unde o uriașă columnă arunca asupra-le binefăcătoarea sa umbră. Micuța tăcea.

Când o femeie amuțește deodată în ajunul unei răstălmăciri amoroase, când, veselă și glumeață până atunci, ea pleacă ochii în jos, sau se face a se juca cu aliseda ceasornicului... e semn bun! Ea 'au deja iubește, 'au presimte răsăritul dragostei. Crescut în școala poeților latini, adăpat la adâncele izvoare erotice ale lui Ovidie, Petroniu, Properțiu etc., scumpul nostru amic cunoștea din copilărie, ca pe Tatăl nostru, meteorologia amorului și, văzând tulburarea fetei, îsi zise în gând: "O am!"

Mânuța Micuțăi se afla tot încă în a sa. Privi în jur și, însemnând numai dosul a două măști cenușii, cari stăteau mai aproape, prin o repede mișcare - o mișcare a cărei repejune se poate alătura doară cu lovitura unui pumnal italian - întipării pe degetele copilei o sărutare de foc, ca toate acelea prin cari se-ncepe o iubire și cari - vai! - sunt cu neputință mai apoi, barbatii fiind sub raportul acesta ca si demagogii-n politica : interesati de cucerire in rindul intii si de posesiune in rindul din urma.

Micuța iute își retrase mâna și se sculă în picioare:

– Văz domnule că nu meriți încrederea mea. Adio!

Onorabilul atâta numai aștepta pentru a pune în lucrare planul, artisticește conceput inca de mai nainte.

– Adio! Ți-am spus fără cuvinte, prin o singură sărutare, ceea ce trebuia să știi: te iubesc! Adio! Adio, Marie!

Zicând aceasta, se ridica cu demnitate și dispăru în vălmășagul măștilor ce năvăleau din ce în ce mai numeroase cu apropierea miezului nopții. Apoi întorse capul și zări pe Micuța reașezându-se gânditoare în misterioasa poziție din dosul columnei. Tocmai atunci trecu pe lângă Feldeșul cu Przikszewska.

– Vi-to no-ta, că-ta am-tu să-ta ți-to spun-tu ce-to va-ta, zise baronului în argotul studenților vulgo latina porceasca si cari se cuprindea în aceea ca silabele să se despartă și după fiecare din ele să se adauge unul din aceste trei postpuneri: to, ta, tu; anume: to după vocalele e și i, ta după celelalte vocale, și tu după consune. Numai optsprezece burși^xiii în întreaga universitate vorbeau în perfecție și cu o iuțeală neauzită în această limbă, ce se numea pe-atunci de catre ei si totatutică. Onorabilul nostru prieten ca si Feldeșul erau recunoscuți ca doctori între ceilalți, atita doara ca de Feldesul nu mai stie nimeni nimica astazi in timp ce-al nostru comesean ati vazut ce frumoasa negustorie face chiar si astazi de pe urma acestei exotice limbi in Camera ?

– Cum să las singură pe Maria? răspunse baronul.
– Trebuie să-mi faci această slujbă pentru zece minute.
– Dar, scumpul meu...
– Lasă-mă dară pe mine să-i spun eu oarece la ureche.

Și trecând din partea Victoriei, îi șopti leșește:

– Domino "czekam" te așteaptă în salonul al doilea, lângă a treia fereastră.
– Vra să zică, d-ta îmi cunoști secretul, domnule?
– Să vede că așa. Lasă brațul lui Rosen.

Victoria simți că orice împotrivire la cererea domniei sale ar fi fost primejdioasă și strângând mâna Feldeșului îi zise:

– La revedere, amorașul meu; până la viitorul bal mascat.
– Cum? pân-atunci nu ne vom mai întâlni, îngerul meu?
– Nu știu; nu pot făgădui; nu atârn de mine.
– Neomenosule! cum să nu ai tu milă de patima mea, de focul meu, de chinul meu, de...
– Îndatorire pentru îndatorire, iubite Feldeșe. Ți-a venit rândul a-mi proba amicia ta. Vezi acea mască verde-pembie din dosul columnei?
– O văz; dar ce-mi pasă mie...
– Ție nu, firește; căci ea... ea nu este Micuța! dar mult îmi pasă mie, fiindcă încep a o iubi, și trebuie să-i dovedesc amorul meu, pân-acum respins, prin un ce eroic, care răpește și supune inimile femeilor. Abordeaz-o și fii scandalos cu ea; eu mă voi apropia atunci și te voi provoca la duel; tu-mi vei da carta și eu îți voi răspunde cu a mea... De la sine se-nțelege că duelul va fi numai imaginar! se cere efectul, și nimica mai mult!
– Vei fi mulțumit!

Și baronul merse repede spre Micuța, pe când eroul însusi se furișa după columnă, auzind și pândind totul, dar fiind totodată nevăzut de cătră biata păsăruică.

– Te cunosc, măscuță, zise Rosen, așezându-se lângă Micuța. Ce de mai fiorini stors-ai de la mine! Aș vrea să ne reînoim cunoștința.

Sărmanul baron nu știa cu cine vorbește. Auzindu-l, eu abia îmi puteam reținea râsul.

– Te-nșeli, domnule, răspunse Micuța cu o voce desprețuitoare, și voia să se scoale.
– Ia lasă, puică, marafeturile la o parte, întâmpină baronul, apucând-o de talie.

În acest moment apăru un barbat mindru si nobil, dar parcă trecând din întâmplare, fără a se uita la actorii scenei.

– Domnule! zise cu tulburare Micuța. Dumneata mă cunoști și, prin urmare, ești dator a mă apăra.
– Până la moarte, domnișoară! Cine ești, domnule? adause nobilul gealanton, punând mâna pe umărul baronului și măsurându-l cu mândrie de la cap până la picioare. Cine ești? Răspunde!
– Ia, sunt o mască, precum mă vezi, și te poftesc, prietene, să-mi slăbești umărul, căci, zău, nu sunt prea răbdător!
– Mă jur că nu te voi lăsa să faci un pas - auzitu-m-ai? - mai-nainte de a-mi declara numele tău.
– Această declarare oare va avea ea urmări? Trebuie s-o știu pentru ca să nu-mi pierd vorba în vânt, domnul meu.

Baronul îi întinse carta sa cu un gest mare și viitorul ministru, prim ministru, iarasi ministru, iarasi ministru, iarasi si iarasi ministru (aplauze din sala), lăsându-i umărul, îi dete pe-a sa.

– Mâini la opt ceasuri ne vom întâlni, domnule baron.
– Pentru plăcerea dumitale, domnule..

Se gasea iarăși față-n față cu Micuța; dar, mulțumită politicii domniei sale împrejurările s-au schimbat cu desăvârșire si inca de ce natura! Acuma frumoasa privea în distinsul geanabon pe un cavaler din evul mediu, gata a jertfi zilele de dupa ziua de miine toate pentru o singură slabă mișcare a mânuței sale. "Cine știe - gândea ea în sine - dacă-l voi mai vedea vreodată! cine poate ghici dacă mâine dimineață glonțul sau sabia adversarului nu-l vor întinde mort pe câmpul luptei: și eu, numai eu sunt cauza...". Iata ce inseamna inalta politica, intre dame ca si intre electori - si stiut e ca electorii-s dame - iata cum lucreaza ea si iata cine o stapineste cu adevarat, si pe drept cuvint! (Aplauze furtunoase)

– Vai! zise cu-nduioșare Micuța, tu nu trebuie să te bați, eu nu vreau, eu nu-ți dau voie.

Precum vedeți, într-o scurtă minută, din "domn" si "dumneavoastră" nobilul amic indata devenise "tu", si mai ales "vai". Iar de la tu si vai pina la "oh" si "mai" nu-ncape decit mult un pas, sau pe alocuri chiar juma' de pas, mai ales daca domnisoara o fi asezata la momentul transformarii.

– Ce auz, Marie? Nu mă-nșel oare? Tu ai vrea să trăiesc? Tu mă iubești?
– Făgăduiește-mi că nu te vei bate.
– E cu neputință! Onorul mai presus de toate! Fi-voi demn de dragostea ta dacă me-i vedea tremurând ș-ascunzându-mă dinaintea armei unui om, provocat de către mine însumi?
– Dar dacă el te va ucide?
– Voi pieri voios, ducând cu mine în mormânt credința că mor iubit de tine!
– O, Doamne!
– Această întâlnire, oh! poate să fie pentru noi cea de pe urmă, Marie; de aceea, am o rugăminte...
– Ce să fac! Nu știu ce să zic!
– Dacă baronul mă va ucide, trimite la tatăl meu, a cărui adresă o vei găsi între hârtiile mele, acest inel cu marca familiei, care trece în neamul nostru de la părinți la fii. În saltarul de sus al biroului vei afla zece mii de fiorini în bilete de bancă și actul de danie pe numele tău...

Să nu gândiți, domnilor, cum că, în adevăr, saltarele excelentei sale ar fi văzut vreodată măcar zece mii de parale la acea vreme. Concesiunile tramvaiului, sarii si mai in urma mai ales cea a tutunului si mai apoi a darilor nefiind inca obtinute, nu se putea vorbi de parale. Insă, în ajunul unei morți care nu era să se-ntâmple, interesul politic cel mai elementar cerea ca să se dea o idee cât mai frumoasă despre starea financiară. În așteptarea biletelor promise în neființă, nobilul cavaler aproape medieval prezinta pe loc Micuței inelul sau; ceea ce era încă o politichie, căci de pe corpul marcei iubita recunoștea, fără ca să i-o fi spus însusi călcându-si certiori fireasca modestie, cine anume e dănuitorul celebrului nécessaire.^xiv Micuța plângea sub mască.

– Recondu-mă acum la mama; și...

Aici glasu-i s-a rupt ca o coardă din care artistul voiește a scoate niște sonuri mai presus de puterea instrumentului.

– Și? ai zis "și", sufletul meu? N-ai sfârșit...
– Și dacă moartea te va cruța...
– Îți voi jertfi rămășița vieții.
– Nu-ți vei întoarce cuvântul?
– Nici în astă, nici în ceea lume!

După un jurământ atât de pompos, începură a căuta prin saloane pe rătăcita doamnă Pacht, pe care au găsit-o, în fine, întrigând pe un consilier de stat cu capul alb și pleșuv ca al sfinților. Aici si-au mai strâns de mână ca nealtădată, și se departara, după ce auzisem cuvintele Micuței către doamna Ana:

– Hai acasă! mă doare capul...

- Bravo! i-am felicitat fara ezitare mai virstnicului si mai priceputului meu tovaras. Iată ce se cheamă a face treburi! Ulise în Odiseea n-a fost mai isteț în născocirea și gruparea stratagemelor!

Dar aceasta numai mai apoi, afara, asteptind trasura, caci pe moment ma gaseam strâmtorat într-un colț de cătră amăgita Victoria, care, luându-ma de pe costum drept scumpul nostru amic îmi povestea rusește, franțuzește, leșește și nemțește conversația sa cu Rosen și-n zadar cerea de la mine povățuiri mai departe. Caci eu, țiind aminte porunca, nu răspundeam nici prin cel mai mic cuvânt. Acest obicei, pe care m-am straduit a-l pastra fara nici o cadere pina astazi este, poate, cea mai mare cirja in care se poate propti cineva cum ma gasesc - poate nu singur cu totul - eu insumi. Cineva care are adica atita abilitate cit sa recunoasca calitatile superioare la un ales al sortii cum este eroul nostru aici de fata dar nu are nici iluziunea de-a le recunoaste in sine, privind la o turma de magari ragind si visind o ceata de ingeri cintind din harfe si-alaute nici ipocrizia de-a pretinde ca nu se prinde.

– Ah, iată și dumneata, domnule ! Fiindcă-mi cunoști taina, spune-mi, pentru mila lui Trompi, ce s-a întâmplat oare cu prietenul dumitale? Închipuiește-ți că de două ceasuri întrebuințez în deșert toată elocuința mea pentru a scoate din gura lui măcar un singur son.
– Așa-i politica amicului meu, dragă măscuță. El va vorbi la timpul oportun, iar pân atunci nu vei putea stoarce de la dânsul nimic, căci amicul meu e mare diplomat!

Adevarul este ca - si aici persoana insasi poate confirma - am primit din chiar gura marelui barbat acest epitet atunci, tinar necopt si nepriceput de cincisprezece ani, straduindu-ma a-mi termina gimnaziul. Daca m-oi mai fi copt de-atunci si pina astazi, incalecind trasura dintre doua secole - sa recunoastem cinstit - atit de diferite precit putem zice numaidecit ca-s doua si nu unul, deosebite unul de celalalt, daca ilustrul vir si-a fi schimbat sau nu si-a fi schimbat intre timp buna parere care m-a onorat atita (Aplauze si amuzament) nu stiu. Stiu sigur ca voi duce cu mine, pina-n clipa mortii, calda amintire a acestui - pentru mine - inaltator, sublim moment.

Marele om mi se apleca la ureche si-mi zise scurt : Ia blana ș-așteaptă afară. Am iesit fuga.

– Ciudat lucru! Chiar de necrezut! zise Victoria, văzând alergarea mea. După modul în care el vorbi aseară și-n astăseară, nu l-aș fi putut socoti ca unealta unui alt; și cu toate astea, văz că dumneata, un copil - iartă-mi această francheță - i-ai fi poruncind!
– El e Mefistofeles al meu, neneacă! Citit-ai Faustul lui Goethe? Adio!

Și disparu in urma mea.

Aici drumurile noastre se despartira. Eu, picind de somn, pornii catre casa. Ilustrul barbat porni intr-o alta directie :

– Știi unde șade doftorul Negus? întreba pe droșcar, suindu-se în sanie.
– Cum să nu știu, cuconașule? Chiar acum am dus la dumnealui un boier la cărți.
– Iute dară!

Doctorul Negus, un tânăr de douăzeci și trei sau patru de ani, năltuț, subțire, smolit la față, coroiat la nas, cu ochi mari, sprincenat, cu o frunte destul de bine desemnată, avea una din acele figuri cari plac și se par frumoase la întâia vedere, mai cu seamă pentru un nefizionomist, dar resping pe un cunoscător prin un nu știu ce egoistic, mârșav, viclean; un nu știu ce săpat în liniile frunții, în îndoitura nasului, în trăsăturile buzelor, în schimositura zâmbetului, în focul ochilor; mai în sfârșit, un nu știu ce întipărit în toate deodată și cu neputință de a se analiza în amănunțime. Nenorocirea femeilor e de a nu aprofunda nimica. Judecând lucrurile numai pe dasupra, ele strigau: "Monsieur Négus est charmant!" și monsieur Negus devenise, în câteva luni, doctor favorit al damelor.

Intimplarea nu era poate cu totul dezlegata de obiceiul pe care il luase doctorul, si anume de-a insista pe toate pacientele sale de-a se dezbraca cit mai complet si universal; dar in tot cazul in partea de jos negresit. Metoda stiintifica moderna cit si exemplul binecuvintat al clasicilor, explica el, nu ingaduie decit raportul imediat al doctorului cu pacientul sau, pentru a permite cit mai corectul diagnosis si cit mai grabnicul prognosis favorabil oricarei suferinte. Odata astfel preparate, bunul doctor le aplica regulat tuturor pacientelor fara osebire un masaj anumit de relaxare invatat de dinsul in cursul unor studii de documentare intreprinse la Palais de l'Egalite si-n alte locuri ca si-acela. Cit de relaxant ar fi masajul de relaxare nu-i lamurit, bietele femei incordindu-se ceva rar, ca lovite de boala copiilor, dar faptul ramine ca de bolnave n-a dus lipsa niciodata Monsieur Negus.

El tocmai finea cursul de medicină când al nostru intra la Drepturi. S-au cunoscut la baronul Rosen, la care toți paraziții universității aveau facultatea lor... de a mânca, fiindu-le urât să șadă la masă singuri si cheltuind din pungă. De atunci încoace Negus, care n-a zăbovit de a recunoaște în iubitul nostru amic o natură cu totul necapabilă de a crede în filozofia morală, s-a făcut prietenul sau cel mai intim, chiar daca niciodată invitat la masă, din cauză că bugetul, chiar nerestrins inca de obositoarea insistenta a Puterilor Garante de-a controla recipisele tot nu prevedea cheltuieli extraordinare. La un moment dat Negus descoperi stimatului coleg o taină cunoscută de toată lumea dar care-l duse mai târziu la descoperirea unei alte, necunoscută de niminea.

Negus avea o amantă, de care nu știa cum să se desfacă. "Am promis - zicea medicul nostru - că o voi lua a doua zi după doctorizarea mea... am promis înaintea marturilor... Înțelegi că ar fi o neiertată nebunie din parte-mi de a-mi închide viitorul pentru totdeauna... ea-i cusutoreasă... cum oare să facem?" "Pentru ca să te pot sfătui în cunoștința cauzei, ar trebui s-o văd, să-i pătrund caracterul..." "Aș fi fericit de ai putea încă să-i placi..." "Și să mă prinzi, nu-i așa? Hai la dânsa!"

Sofiica era o frumușică copilă de șasesprezece ani, delicată, melancolică, sentimentală. Ea iubea pe Negus ca o nebună. Dintru-ntâi, voise s-o curteze, dar văzându-si munca zădarnică se hotări, cu o generozitate cam sleita, a fi numai amicul bietei fete, cel puțin până la o vreme. Peste o bucată de timp, Sofiica se îmbolnăvește. Viind tocmai atunci, din întâmplare, bunul erou se așeza într-o cămăruță învecinată, cu capul plecat pe mână, pentru a nu auzi de aproape vaietele copilei și plânsul mumei. Întră Negus, scrie o rețetă și trimite pe bătrâna la spițerie. "Să iai, dragă Sofiică, câte o linguriță de ceai la jumătate, numaidecât la jumătate de oră; iar eu mă duc, voi veni deseară, mă grăbesc."

Zicând acestea, Negus sărută pe Sofiica și ieși, fără a fi visat măcar despre prezența prietenului sau, atit de putin inclinat sa creada-n filosofia morala. După ce se-ntoarse muma cu o sticluță, ieși și domnia sa, promițând a le revedea cât mai curând. Peste o zi trece iar la Sofiica. Ea era moartă! Pe fereastră se afla sticluța cu rețeta deasupra. Hazardul l-a împins a-si arunca ochii pe eticheta sticluței: Câte o linguriță de ceai dimineața și seara. Crima lui Negus apăru întreagă înaintea ochilor inteleptului barbat de stat. Îsi aminti cuvintele doctorului : "Nu știu cum să scap de ea". Fără a rosti un cuvânt, sari din odaie afară și se repezi drept la locuința lui Negus. "Știu totul, Negus! știu totul!" "Ce fel de tot?" "Sofiica a murit!" "Fatalitate! o iubeai?" "Să iai, dragă Sofiică, câte o linguriță de ceai la jumătate..." Aici Negus a sărit de pe scaun ca opărit și l-a apucat de mână. "Cine ți-a spus aceste cuvinte?" "Mai știu și altele: câte o linguriță de ceai dimineața și seara..."

Alergând în goana calului de la Sofiica la Negus, mi-a confesat domnia sa mai apoi, se afla sub înrâurirea unei voci interne, strigânde: răzbună pieirea nevinovatei jertfe. Era o simplă unealtă a sentimentului. Cugetarea n-a avut nici o parte, cât de mică, în purtarea sa, până la minutul când se văzu față cu Negus și pus în trista alternativă: sau de a-l acuza înaintea dreptății, cerând autopsia răposatei, sau de a mistui în sânu-i cunoștința crimei, devenind părtaș prin înteresata sa tăcere. Presupuindu-se că legile vor pedepsi pe Negus, au din aceasta va urma învierea Soficăi? Ca acuzator al doctorului, în cazul de față, în loc de a câștiga în opinia publică, oare nu va fi el încă bănuit pentru nefasonabila familiaritate cu niște cusutorese? Și apoi, oare judecătorul nu va întreba: "De ce n-ai cercetat rețeta lui Negus chiar când ai auzit cuvintele lui? de ce o așa idee ți-a venit în cap tocmai după moartea Soficăi?"... I-au trebuit câteva secunde pentru a vedea realitatea poziției în care, cu naivitatea tineretii, s-a vârât. "Propriul folos mai nainte de toate!" îsi zisei drept încheiere, si nu intimplator acest nobil slogan a supravietuit prin veacuri pina la noi, ajungind chiar - pe merit! - sloganul partidului nostru. Iata-l talmacit aici, in putine cuvinte dar pe intelesul oricui.

Viața socială decurgând din combinarea întereselor individuale - urma mai departe lectia de morala a serenissimei excelente - datoria omului e de a-și păzi cămașa sa; treaba provedinții e d-a face ca păzitorii cămeșilor individuale să aibă nevoie unul de altul. Fiecare cu treaba lui, si fiecare sa si-o faca bine pe-aceea. Eu, unul, mi-oi împlini misia; provedința împlinească-și pe a sa cum va ști mai bine. Iata in ce fel intelept lucreaza adevarata doctrina morala, politica, filosofica cit si medicala! Ce bine-ar fi daca toti, de la mic la mare, si vladica si opinca si-ar vedea cu modestie de partea desenata lor din compasul si trasorul Marelui Arhitect. Incaltea cei mai ridicati din marea massa a prostimii, c-or fi ei episcopi sau ministri, sefi de politie sau sefi de spital inteleg atita lucru. Doar prostimea cea mai oarzana, in multa ei viermuiala de la una la alta si de la nimica pina mai incoace nu poate nicicum pricepe atita lucru simplu si-si strica zilele precum si amaraste vietile altora superiori siesi insistind stupid sa se puna de-a curmezisul teleologiei naturale.

Acuma înțelegeți în ce mod, îngropând în sine misterul sticluței, a ajuns nobilul barbat a fi creditor de recunoștință al lui Negus, ba nu chiar numai al lui Negus acum multi ani ci dimpotriva, a multi oameni onesti si respectabili acum mai in urma. Un creditor de nu iubit - ceea ce ar fi contra naturii - cel puțin temut și ascultat, ceea ce-i inca si mai bine.

Întrând în salon, văzu numai tot mese de joc. Ștosul, pichetul, vistul domneau despoticește în această societate, împăcându-se și urmând unul după altul, ca boierii Adunării Obștești. Căutând un locușor mai retras, zări într-un colț al odăii un individ care se caracteriza prin aceea că în toată viața sa el n-a fost nimica alta decât numai sadea jurnalist. Nimeni n-a putut afla vreodată unde și din ce părinți s-a născut, sau unde și când a studiat, sau ce știa și ce nu știa domnul Cristopopescu. Când dumnealui scrise primul său articol într-o foaie periodică oarecare, lumea a citit cele dintâi rânduri^xv, apoi a aruncat ochii asupra iscăliturii și azvârli numărul ziarului, zicând numai atâta: "Ce secătură!"

Cristopopescu a urmat a scrie, oamenii au urmat a nu citi scrierile lui. Cu toate astea el ajunse în fine a-și face o reputație de jurnalist! Ajunse la aceea că semnătura lui să devină în ziar un lucru tot atât de neapărat ca titlul sau ca indicația tipografiei! Ajunse a fi respectat chiar de acei și mai cu seamă de acei care nu l-au citit niciodată! Au credeti oare ca nu se poate asa ceva ?

Ajuns la asa o frumoasa situatiune spirituala cit mai ales morala, Cristopopescu a început a purta pantaloni infinitaminte scurți și plete infinitaminte lungi direct pe chelie, ca semne de liberalism extrem; a început a nu răspunde la nimica și a întreba despre toate, după obiceiul oamenilor mari; și s-a hotărât a funda o foaie a sa proprie, în care se cuprindeau regulat următoarele:

1. O revistă politică interioară, al cărei înțeles era că: dacă nu mă veți asculta, veți pieri.
2. Un articol de fond, care voia să zică: veți pieri, dacă nu mă veți asculta.
3. O revistă exterioară, în care se afirma, pe baza depeșilor telegrafice sau a foilor străine celor mai veridice, că, bunăoară, Garibaldi a încetat din viață.
4. Corespondențe, adecă minciuni iscălite de către autorii lor, ceea ce dovedește, orișicum, un mare curaj moral.
5. Îndemnări de a subscrie în favoarea, de pildă, a beduinilor, cari n-au mijloace de a înființa o operă în centrul Africii; dar mai adevărat numai în favoarea redacțiunii.
6. Facte diverse...

Eu credeam a nu fi de prisos ca duelul meu cu Rosen să figureze în faptele diverse ale domnului Cristopopescu; așadară, îl abordai cu aerul de acea profundă admirațiune ce se cuvine unui mare literat, mare patriot, mare om de stat, mare filantrop!

– Îmi pare bine că vă întâlnesc, domnule Cristopopescu! poate nu ne vom mai revedea...
– De ce?
– Mâine dimineață mă bat în duel.
– Cu cine?
– Cu finlandezul baron Rosen, coleg al meu de facultate.
– Nu-l cunosc.
– Un june temerar, care a cutezat să susțină odată în societate că dumneata...
– Ce?
– O! dar lucrul nu merită de a fi raportat...
– Din contra, din contra! A susținut, zici dumneata, că eu..
– Voi repeta dară chiar cuvintele baronului: "D. Cristopopescu a izbutit să pară a fi ceea ce nu este".

Jurnalistul s-a făcut că nu aude cuvintele și reîncepu interogatoriul:

– Cu ce armă vă bateți?
– Cu carabina.
– Curios! și la câți pași?
– La zece.
– Care e motivul duelului?
– Baronul a cutezat să fure de la mine papucul amantei mele.
– Cine e amanta dumitale?
– O jună albinosă, cu ochii roși ca trandafirul și părul mai alb decât crinul!
– Îmi dați voie a anunța evenimentul chiar în foaia de mâine?
– Dacă aceasta vă face plăcere!
– Eu voi presupune în articolul meu că dumneata ai ucis pe baronul Rosen; întâmplându-se cumva altminte, voi rectifica faptul în foaia de poimâne.
– Atunci să presupuneți mai bine că baronul m-a ucis pe mine.
– Mă unesc și cu asta.

Cristopopescu ceru o bucată de hârtie, scrise câteva rânduri și rugă pe Negus de a le trimite pe dată la tipografia ziarului...

Iată dar că de la a doua zi acest cetatean adevarat, acest tata de familie - nu pentru zece sau douazeci de studente cu care nu s-a cununat (din pura modestie!) de-a lungul anilor dar pe care le-a invatat (cu toata generozitatea!) ba inca-n modul cel mai intim si deci potrivit instructiunii (mai ales a tinerelor) atitea intelepciuni valoroase - ci putem pentru ca sa spunem ca pentru intreaga patrie! - si noi, prietenii sai cei mai buni, sa-i uram sa traiasca sa nu se cunune nici cu restul ei ce-a mai scapat nerelaxat (aplauze ropotitoare si mai ales furtunoase) - iata deci ca acest mare om, mare caracter nu mai exista pentru publicul Germaniei întregi, și chiar pentru oricine citea nemțește! Din fericire aceasta imprejurare nu avea cum sa atinga patria muma, care precum bine se stie nu citeste, preferind sa ia lucrul in gura.

După ce toți musafirii s-au împrăștiat unul câte unul, după ce slugile au strâns mesele verzi și lampele și au așezat scaunele în jurul odăii, după ce au rămas numai ei doi impreuna domnia sa i-a povestit scurta sa intrigă cu Micuța, scopul falsului sau duel cu Feldeșul și ceru să-i facă acolo si atunci pe loc... o amputație!

– Amputație? Înnebunit-ai, Spițerule? D-apoi nu ești rănit!...
– Vrei să zici, doctore, că am o rană imaginară? Ei bine! Fă-mi o amputație tot atât de imaginară! Închipuiește-ți, bunăoară, că vezi o gaură cât-colea în fruntea mea, și urmează cu regularitate dupre cum te învață chirurgia. Ș-apoi îndată, fără zăbavă; sunt acum șase ceasuri, și la opt și jumătate trebuie să mă duci acasă în cupeul tău, lungit fără mișcare, ca Gustav-Adolf după bătălia de la Lutzen. Apucă-te, parbleu!^xvi Micuța mă așteaptă, cum te aștepta într-o vreme răposata Sofiică...

Numele Sofiicăi a produs un efect nedescris. Din negru, Negus deveni rădăciniu. Fără a întâmpina prin un singur cuvânt, el ieși în odaia de alături, aduse un plastor, o bucată de pânză ceruită și bortelită ca o sită, comprese, bandaj... și peste câteva minute viitorul pastor al patriei sale se vadea îmbodolit la cap ca un pașă turcesc cu trei cozi, și se studia cu mulțumire pe sine însumi în toate oglinzile salonului, zicând, ca junele d. Maiorescu în cursul său public: "Lumea este o iluziune!" Erau doi inși amputați, unul în oglindă, celălalt înaintea oglinzii... și nici unul rănit!

– Mai trebuiește ceva, Negus! Sunt prea rumen la față pentru un rănit în frunte! N-ai cumva vro biloseală?

Doctorul aduse o sticlă cu prafuri și il drese la obraz, prefacindu-l într-o mumie din timpul lui Ramses; onorabilul se vadea galben ca și când mai putea astepta cel mult trei secunde de viață.

Nu mai era timpul de a se culca: soarele se ridicase sus. Dupa un mic dejun de ciocolată lichida Negus ordonă a se înhăma caii. Tocmai atunci un curier aduse ziarul Wahrheit (care din nemteste se talmaceste "Adevărul"), foaia celebrului Cristopopescu (cel putin la o vreme), unde se găseau între altele:

Un eveniment deplorabil a avut loc chiar în momentul în care scrim aceste rânduri. Doi studenți străini, finlandezul baron Rosen și viitorul prim-ministru moldo-valah s-au certat din cauza papucului unei june albinose. Lucrul a ajuns la o provocațiune, și duelul a urmat astăzi, în zori de zi, la zece pași cu carabina. Romanul a căzut mort. Noi deplângem această catastrofă, cu atât mai mult că nenorocitul june moldo-valah a fost un amic intim al nostru și un admirator sincer al ideilor noastre politice.

Abia avind timpul a striga "bravo!", văzându-se ucis cu atâta sânge răce de către viteazul jurnalist, cum iată sosește o altă novitate: un jandar cu două scrisori, una de o mărime și culoare ordinară, alta în o mică copertă trandafirie și pecetluită cu o inimă de bulină. Doctorul deschise pe cea dintâi și citi cu glas:

Iubite Esculape!

Femeia mea se află un peu mal de câteva zile; simte une migraine terrible; găsește dar là-dessus o oră liberă pour la voir.Al domniei-tale amic și serv,

Mapppsch

– Spune că voi veni la 9 și jumătate, zise Negus jandarului, care ieși îndată, cu toată vederata sa dorință de a studia mai îndelungat cadavroasa mea față și legătură de la cap.
– Ascultă, bădiță - urmă el către stimatul nostru coleg - eu ți-oi citi și celălalt răvaș, nu-i vorbă; însă te rog din amicie să ții secretul.
– Firește! cum se țin toate secretele de amor între prieteni.

Negus amirosi scrisoarea, zicând: "mille fleurs!" și apoi citi:

"Tiranule,

Văz cum mă răsplătești pentru sacrificiile mele. Iată o săptămână de când nu mai vii. Te aștept sau... te voi desprețui!

Până acuma a ta credincioasă,

Fani

Post-scriptum. Știi că bărbatul nostru se duce la tribunal de la 9 ceasuri. Te sărut de o mie de ori, scumpul meu!

F.

– Scrisorile procurorului cu soția sa ne sosesc foarte la timp, zise Negus după o pauză de răzgândire. Falsul tău duel și imaginara ta rană o să facă numaidecât o mare zvonă prin târg; deci, pentru ca să nu urmeze cumva vreo cercetare legală, eu voi căuta să previu pe Mappsch cum că totul e o glumă, un rămășag, o jucărie... Gânditu-te-ai la aceasta, bre?
– Ba n-am avut când, frate; și mă-ncredințez că eram să fac cât pe ce o strașnică dobitocie, cu toate că sunt legist!

Negus sună clopoțelul.

– Tu, Max și cu Johann veți merge cu mine; după ce vom ajunge la casa d-lui, îl veți scoate din cupeu și-l veți duce pe sus, ca și când ar trage de moarte. Mă-nțelegi? zise el camerdinerului, care-l asculta cu gura căscată, ca pe un predicator latinesc de la biserica papistașă. Hai acuma! adause Negus către mine, și am ieșit.

Șezând în trăsură, nobilul cavaler medieval improviza următorul cântec în felul tuturor improvizațiilor, și care zugrăvea planul sau în privința Micuței:

Dracul, petrecând prin lume,
Și-a făcut un groaznic nume:
Toți fugeau, fugeau, fugeau
Cum de dânsul auzeau!
În sfârșit, de ciudă mare,
El se zice bolnav tare,
Și, lungindu-se pe pat,
Pielea popii a și dat!
Oamenii, cu bucurie,
S-au grăbit pe loc să vie,
Și-ngropându-l cu alai,
L-au trimis departe-n rai!
De atunci, cu-ocaua mică
El se plimbă fără frică;
Și lucrându-și după plac,
Strigă: "Doară nu sunt drac!

Aci am ajuns la poarta casei doamnei Pacht.

Până acum nefiind de trebuință a descrie edificiul respectabilei noastre gazde și personalitățile celorlalți chiriași, iata ca lucrul nu s-a facut, cum este de altfel si cutuma la guvernare ca si-n ocirmuirea industriilor : pina cind se poate evita facerea lucrului prin orice mijloace sa nu se faca, iara cind nu se mai poate evita odata cu capul sa se faca repede si pe scurt. Iata dar : zidirea întreagă se alcătuia din rândul de jos, rândul de sus și o mansardă. În rândul de sus locuiam peste sală noi doi și însăși stăpâna casei cu prăsila. În rândul de jos se afla sub noi o băcăneasă văduvă după trei băcani, de la care toți studenții cvartalului luau pe datorie țâri, sardele etc, toate uscate, neplatind dar returnindu-i-le mai in natura, fragede. Sub doamna Pacht - un francez parfumar cu soția, in total șapte fete din care doua domnisoare (semanind pe partea mamei) și trei băieți din care trei gugumani (semanind pe partea tatalui), cutotii vârstați treptat începând de la patru luni și până la nouăsprezece ani. În mansardă petreceau cu locuința, deasupra noastra, două modiste, și deasupra doamnei Pacht, trei studenți de la școala veterinară.

Când cupeul lui Negus s-a oprit la poartă, parfumarul, monsieur Jules, deschise ușa, scoase capul de la care se răspândea mirosul a nu știu câte sute de esențe, își apăsă pe ceafă scufica de lână albastră și rosti cu un aer de Talleyrand: "Ça doit être que'que chose!". Tot atuncea o mână nu tocmai de cele mici a început a șterge de sudoare unul din geamurile de la o ferăstruică a mansardei, și apoi zării migăind ca în lampa magică figura unei modiste, Fräulein Gretchen, cea cu umeri de pedestras. Cealalta, paroasa ca un pedestras ii compunea nedespartita jumatate, si tocmai cum din doua gaini poti la nevoie si cu putina sfoara incropi un curcan tot astfel armata Kaiserului se putea la nevoie baza pe un pedestras in plus, format ce-i drept din doua jumatati separate in viata civila.

Max al lui Negus deschise portița cupeului.

– Mai încet! strigă doctorul. Nu vezi în ce stare se află rănitul, dobitocule? Mon cher monsieur Jules! adause el, prêtez-nous votre secours! O, mon Dieu! Quel malheur!
- Que vois-je! Un futur premier ministre roumain blessé!

În acest minut, amândouă modistele, câteștrei veterinarii, proprietăreasa țârilor, cei zece moștenitori ai parfumeriei cu mancele și muma lor, Cati și cu mine insumi eram toti deja afară! Dati-va seama, stimati convivi, ca eu inca la acel moment nu cunosteam defel natura intimplarilor, ele urmind a-mi fi lamurite in particular mai apoi. Va inchipuiti dara agitatiunea care fara menajamente m-a cuprins. Veterinarii in schimb au purces cu metoda a explica modistelor diferența dintre un om rănit și un câne împușcat in timp ce poiata galica necăjea pe Negus pentru a afla le pour-quoi al rănii.

Cati alergă ca o căprioară sus și se-ntoarse cu doamna Pacht și Micuța. Dar sărmana duducă nici a avut când să vadă bine pe cavalerescul său apărător de la balul mascat: ea a leșinat pe pragul ușii, căzând fără simțiri pe scară; și îndată grupa privitorilor s-a împărțit în două: modistele, băcăneasa și francezele au rămas lângă nobilul Tartuffe, veterinarii și francezii s-au aruncat să ajute Micuței: atracția sexului fiind o lege fizică, ca și atracția newtoniană, ba inca si mai fizica de-atit.

Max l-a ridicat pe nobilul ranit de subsuori, Johann l-a luat de picioare, Negus îi sprijinea capul, ah, valorosul sau cap. Fräulein Gretchen îi ținea mâna dreaptă, uitându-se la dinsul cu o nespusă îngrijire, plină de o sensibilitate curat nemțească; Fräulein Annchen, modista cea mai tânără, cu pleata-i fluturind amoebic, îi ținea mâna stângă, strângând-o convulsiv din o prea mare simpatie. Domnisoarele frantuzoiaice taceau speriate, restul ciripeau surexcitate. Băcăneasa fosăia. Astfel arata alaiul victoriosul cruciat la scoaterea lui din trăsură. Fara indoiala exista intre dumneavoastra, domnii mei, tineri aspiranti la perfectiunea penelului : iata pentru dvs. o frumoasa tema eroica, clasica, epica!

Micuța, Cati și doamna Pacht se făcură deja nevăzute, o dată cu partea bărbătească a societății. Cu ochii aproape de tot închiși, soldatul amorului fu suit în odaia noastra și lungit în așternutul sau, atit de strain lui. Negus a rugat apoi pe toți să iasă, a tras zăvorul ușii, și am rămas numai noi. Nebun de bucurie, eroul a sărit din pat. Eu m-am lasat moale pe-un scaun, intru totul excedat.

– M-ai îndatorat, Negus, până la mormânt! îi zise, sărutându-l în gură cu încântare. Ha, ha, ha! eram să mor de râs... nu de rană! De-acuma mă dezbrac și mă culc. Tu să treci la doamna Pacht și s-o rogi, s-o rogi foarte mult, a mă priveghea în lipsa ta.
– Lasă pe mine!
– Poate ți se va înfățișa prilejul de a șopti vro două cuvinte la urechea Micuței. Spune-i că prezența sa mi-ar ușura durerea... că ți-e cunoscută cauza duelului...
– Și celelalte!

Bravul aparator a tot ce este bun, nobil si frumos era deja dezbrăcat și întins pe perne când Negus luă ziua bună, îi dori ispravă și ieși. Eu ma apropiai in virful degetelor.
– Cuconașule!
– Of!
– Cuconașule!
– Uf!
– Cuconașule!
– Ah!
– Cuconașule!
– Tu... ești... cheamă... pe... Ca-ti... Oh!

Am zburat, revenind la minut cu slujnica doamnei Pacht.

– Ce nenorocire s-a întâmplat cu dv., domnule! a început Cati, ștergând lacrimile ce-i curgeau din ochi, ca și când ea ar fi mâncat o oca de hrean. Cine ar fi crezut! De ați ști cât de mult sufere duduca! D-ei de aseară mi-a spus tot! n-a dormit toată noaptea... astăzi, văzându-vă rănit, a leșinat, se pare c-o să aibe friguri, de slăbiciune nu poate sta în picioare... Doftorul, care v-a adus pe dv., îi rânduiește acum niște doftorii...

– Doftorii?

Era cât pe ce să sara din nou din pat auzind despre doftoriile lui Negus. Abia putindu-se stăpâni, urma cu vorba mai liniștit, trăgând glasul "cu limba de moarte":

– Dra-gă... adu... rețe-ta... s-o... văd... ca... să... nu... știe... nime... D-ar... veni... dudu-ca... deseară.

Sprintioara Cati n-a zăbovit a aduce rețeta. Fiind dinsul prea bolnav pentru a o putea lua în mână, i-am citit-o cu vocea mica la ureche :

Rp. Ambrae levant
Scrup. j.
Pulv. Cantharid.
Scrup. j. ß
Acet. Morph.
Drachm. j. ß
Sacchar albi
Unc. j.
M.f. atque divide in XII partes aequales.
D. u. La un ceas un praf.
18 7 XII Dr. Negus.

Mai apoi, domnilor, pentru ca-mi iau seama ca iata - orele sunt inaintate - am sa ma scurtez (aplauze) : Micuța a căzut în lațul in care numaidecit trebuia sa caza chiar în ziua imaginariului duel cu baronul Rosen. Rețeta lui Negus, compusă din opium și gândaci de turbat, a făcut minuni în această împrejurare. A doua zi, nobilul suferind s-a sculat teafăr din pat dar n-a ieșit din casă vro două zile, păstrând astfel buna-cuviință și... legătura de la cap. Aceste două zile au fost pentru el un adevărat paradis al lui Mahomet, redus la o singură hurie, care chiar daca neinvatata dintr-u-nceput se dovedi o eleva foarte silitoare cit si foarte inteligenta, facind minunate progrese parca pe ceas. Deja spre zorii celei de-a doua zile putea inghiti pe nemestecate si fara sa lacrimeze macar si-un sarpe, sa fi fost acela gros si cit mina. În a treia zi insa, Micuța începu să-i amintească despre "necesitatea cununiei".

– Ai uitat, iubito, că nu am vârsta legiuită; să mai așteptăm un an, sau... sau doi ani.
– Promite-mi înaintea mamei! nu-ți cer altceva, scumpul meu!
– Să promit?... bine!... chiar mâine o să vorbim cu cucoana Ana.

După masă, victoriosul își dezlegă capul și alergă la baronul Rosen.

– Ce nou, Spițerule? Tot târgul vuiește despre duelul nostru și despre rana ta. Văzut-ai astăzi pe Maria?
– Ai un noroc fabulos, Feldeșule!
– Spune mai degrabă!
– Așteapt-o pe ea azi în odaia mea, pe la unsprezece deseară.
– Pe ea?
– Ți-am spus o dată.
– Nu glumești?
– Pe cinste; totuși...
– Totuși?
– Să nu cumva să aprinzi lumânarea.
– Oare să fiu așa de urât?
– Mă poți crede că eu, unul, nu te voi măguli în astă privință.
– Fie cum zici; mă învoiesc; n-am ce face!
– Mai este ceva.
– Mai este?
– Să nu vorbești cu Micuța.
– Nu te pot înțelege!
– La bal mascat toate glasurile sunt acoperite și se par deopotrivă; acolo, sub mască, ai putut scăpa cu una, cu două... dar trebuie să-ți spui cu francheță că ai o voce foarte nemuzicală, și mă tem ca domnișoara să nu se sperie! E cam deprinsă a leșina.
– Ș-apoi tot așa are să fie?
– Ba numai la început, bădiță, până ce-ți vei face o cale bătută...
– Primesc și asta; însă, dacă ea singură va începe a vorbi?...
– Urmează-ți drumul fără a răspunde!
– O dragoste originală!
– Cu atât mai romantică!
– Dar tu unde vei dormi? Eu, unul, te previu că-mi păstrez postul până dimineață.
- À la bonne heure! Eu mă voi pitula unde va da târgul și norocul.

Baronul, parfumat ca o calfă de neguțător, întră într-amurg în apartamentul nostru, unde îl așteptam credincios eu, prevenit intre timp de intreaga tarasenie. In vremea asta insusi Marele juca în biliard, palavragea și râdea ca un nebun, curtând trei arfoniste în cafeneaua "Châteaux aux fleurs".

La unsprezece ore punct, Micuța ieși pe vârful degetelor din odaia sa, trecu cu mare pază coridorul, deschise încetișor o ușă și... iat-o cuprinsă în brațele baronului. Tot atuncea, galantul galantom ieșea din "Châteaux aux fleurs" cântând:

Marlbrough s'en va-t-en guerre,
mironton, mironton, mirontaine,
Marlbrough s'en va-t-en guerre,
Ne sait quand reviendra.

Il reviendra-z-à Pâques,
mironton, mironton, mirontaine,
Il reviendra-z-à Pâques,
ou à la Trinité.

și-și îndrepta pașii acasă!

După ce se sui pe scară, eroul nostru avea înaintea sa două uși: cea din dreapta ducea în odăile noastre, cea din stânga în odăile doamnei Pacht. El se oprește, pare a sta pe gânduri, apoi bate de trei ori la ușa vechii actorițe, care odihnea acuma de un ceas pe sânul... Morfeului.

– Cine-i acolea? răsună dinăuntru o voce speriată.

Domnia sa deschide tacticos ușa, priveste netulburat la d-na Ana, ridicata-n pat. Ea-l recunoaște la slaba lucire a candelei denaintea icoanei sfântului Sigfried, cel cu istoria zmeului.

– Ce să fie, domnul meu? O tragedie!
– Ba numai o melodramă, doamna mea!

La aceste cuvinte elegantul patriot ii arata cu o miscare larga si-un zimbet fin patul gol al subretei.

– Unde-i Maria? O, Doamne!
– Fiica dumneavoastră e în odaia mea, în convorbiri misterioase cu baronul Rosen.

Doamna Pacht sări din pat, uitându-și de tot costumul de noapte, pentru ca-n caldurile nesuferibile care lovisera la acea vreme se vadeste ca distinsa actrita calda isi petrecea noptile nuda, chiar daca singura. Bunul barbat politic & diplomat o retinu scurt.

– Încă un pas și-ți pierde pe sărmana fetiță, care fara-ndoiala se află acuma foarte înaintată pe calea norocului sau mai bine zicind norocul i-e deja foarte inaintat intr-insa.
– Adevărat spui! Voi strânge pe toți chiriașii, voi intra cu marturi...
– M-ați înțeles de minune; însă mai este ceva la mijloc. Mai nainte de a fi a baronului, Maria a fost a mea. Pot sa va asigur ca am invatat-o sa presteze fara ezitare servicii pe care un client chiar si cu dare de mina ar ezita sa le ceara unei fete de strada, si-mi fac o mindrie din a va raporta ca fata vadeste pentru toate aceste exercitii un talent aparent nelimitat si fara putinta de tagada natural.

Venerabila matroana si actrita pensionara se rosi toata, pina la radacina blond-a firelor de par si respectiv roz-a sfircurilor sinilor. Nobilul domn continua netulburat :

- Daca va preocupa partea filosofiei morale va pot spune ca și chiar acum ea își închipuiește, pe-ntuneric, că se află lângă mine! Eu am vândut-o baronului, am vândut-o, doamna mea, precum se vinde un faeton puțin uzat, inca bun de inhamare dar ieșit din modă. Nécessaire-ul de abanos a fost din partea baronului... și eu l-am prezintat în numele meu; duelul de mai deunăzi a fost o poveste; în sfârșit, am întrebuințat mii de viclenii pentru a ajunge la scopul meu. Nu-i puteti face o vina fetitei c-a cazut prada lor. La urma urmei mai propriu ar fi sa-i recunoastem un merit : e sanatoasa. Totusi, barbatii au slabiciunile lor si pe cale de consecinta baronul nu trebui sa știe toate acestea. Cătați ca Maria să nu mă dea de gol. Altfel, ea este pierdută.

Doamna Ana izbi ușa vrind sa se departeze, dar amicul o retinu stringindu-i intre degete cu putere o anumita parte delicata a anatomiei.

- Un moment, doamna. Precum puteti vedea prezenta dumneavoastra mi-a reaprins un anume interes. Daca veti binevoi sa va ocupati cu dragoste de nobila misiune a sexului d-voastra nu ma indoiesc ca veti simti incalzindu-va sufletul satisfactia aceea eminamente filosofica si certamente morala de-a fi platit dupa modestele puteri favorul pe care tocmai ce vi l-am facut venind pina aici.

Doamna Ana il privi patrunzator o clipa, ezita o clipa si apoi se lasa in genunchi in fata acestui stapin nascut iara nu facut al semintiilor! Dupa citeva momente-n care ea facu ceva ce eu pina atunci nu mai vazusem, generosul meu protector zise cu vocea parca putin dogita :

- Continuati cu tinarul meu prieten. Am sa adun intre timp restul chiriasilor.

Si zbură pe scara ce ducea la mansardă; de aci se pogorî în rândul de jos, și-n doua minute reapăru însoțit de două modiste, trei veterinari, băcăneasa și monsieur Jules cu tot neamul! Noi, retrasi putin in apartamentul doamnei Ana terminasem demult operatiunea indicata, si iata cum, dragi comeseni, nu ma sfiesc sa va marturisesc, am intrat eu in rindul barbatilor : sub protectia acestui ilustru barbat care ne face onoarea prezentei sale astazi! Se înțelege si deci nu ma voi sfii a recunoaste ca imbracarea doamnei Pacht consuma mai mare parte din cele doua minute decit golirea madularului meu. Ei, tineretea, aceasta graba fara socotinta.

Odata adunarea constituita onorabilul meu amic se facu nevazut : el merse liniștit înapoi la "Châteaux aux fleurs", pentru a sfârși o partidă de chegle, cântând astă dată:

Te souviens-tu, disait un capitaine
Au vétéran qui mendiait son pain,
Te souviens-tu qu'autrefois dans la plaine,
Tu détournas un sabre de mon sein ?
Sous les drapeaux d'une mère chérie,
Tous deux jadis nous avons combattu ;
Je m'en souviens, car je te dois la vie :
Mais, toi, soldat, dis-moi, t'en souviens-tu ?".

Când gloata chiriașilor doamnei Pacht se ivi cu o mulțime de luminări înaintea baronului și a Micuței cei doi, dupa un moment de hodina, tocmai isi reinnoiau eforturile junte de cucerire a acelei cetati care-i atit de des cucerita si totusi necucerita-n veci ramine. Domnisoara, cu fata spre usa si spatele spre nasosul ei sustinator, incalecata pe el si sprijinindu-se in genunchi calarea la mare trap ca o vera amazoana, doar ca avind amindoi sinii jucausi pe piept, spre deosebire de-acele vestite-arcase.

Vazind navala de lume Duduca de indata a leșinat, după obiceiul pământului. Feldeșul se învălătuci în plapumă, se sculă în picioare ca statua lui Dante dar nu fara oaricari eforturi și începu:

– Protestez...

Stiu in oricit amanunt ceea ce s-a petrecut mai departe, dar nu va mai plictisesc, afară numai de-a va da rezultatul, care a fost îndatorirea baronului de a lua pe Micuța de soție.

Pe la două după miezul nopții amicul nostru, obosit ca un cal de poștă și tăcut ca un pește, reîntră în stăpânirea apartamentelor sale, porunci sa se afume - nu știu pentru ce - în toate colțurile ietacului, și adormi apoi, plănuind modul în care o să vorbească de acum înainte cu baronul, cu Micuța, cu Victoria etc.

Feldeșului nici în cap i-a plesnit vreodată d-a se îndoi de buna-credință a amicului său: interesul d-nei Ana și al Micuțăi a fost, firește, de a nu-l dezminți în această privință. Peste o săptămână, baronul zice adio universității și se cunună cu duduca. Am fost amindoi la biserica, eu simplu privitor, nobilul hidalgo de-a dreptul cavaler de onoare, cum de altfel bine i se si cuvine celui ce-a dat ori mirele ori mireasa legata celuilalt, sau ca-n cazul de fata pe amindoi fiecaruia si bineinteles n-a pierdut ocazia de-a fi cel dintâi in a-i ferici pe tineri.

Aici povestea ar putea sa se-ncheie, iar daca nu se-ncheie ar trebui fatal sa se desfasoare in toata istoria nesfirsita a biografiei celui mai mare om de stat pe care l-au dat principatele noastre, intreprindere pentru care n-ar ajunge timpul si - ma tem - mijloacele. Am sa ma rezum insa la a da un singur exemplu de mai apoi, pentru a face pictura completa : Saturn cu unul dintre satelitii sai, pars pro toto.

Cununia Micuțăi fu o fatalitate pentru vechea amantă a Feldeșului. Ajungind la un moment marele om a avea nevoie de serviciile ei anume intr-o chestiune foarte incurcata și fiind, asa cum nedesmintit il cunoastem, un om bun la suflet, veni la noua baroneasă, pe când bărbatul său nu era acasă.

– A, vicleanule! Tot nu mă uiți?
– Nu uit niciodată pe amicii mei și tocmai de aceea am venit la tine cu o rugăminte.
– Refuz, orice să fie.
– Vom vedea, Cucuțo, dacă ți-a da mâna. Mai nainte de a te lua, baronul a avut o întreținută...
– Și dumneata cutezi a-mi povesti nește asemenea mârșăvii?
– Fără "dumneata" și fără "mârșăvii", dragă baroneasă: ne cunoaștem de aproape. Așadar, biata întreținută, la povera ragazza, a rămas acuma, din pricina ta, lipsită de pâine și murind de foame. Păcat! Cer de la tine, de la dumneata, de la dumneavoastră, să faci sau să faceți toate dimpreuna ca baronul să-i dea pentru asigurarea viitorului șase mii de fiorini!
– Și oare cum crezi tu că eu voi stărui în favorul unei...
– Te-ntreb o dată pentru totdeauna: vrei sau nu? Da sau ba?
– Nu: de o mie de ori nu!
– Fie. Chiar astăzi voi descoperi Feldeșului adevărul intrigii noastre: ne vom bate, vei rămânea poate văduvă... eu, unul, țiu prea puțin la viață!

Si bravul june s-a sculat să iasă.

– Oprește-te! Incă un minut! Cât ești de sălbatic!
- Vei face ?
- Da... voi face.
- Fie. Dar acum mai este inca ceva.
- Anume ?
- Acum mai ai a face ce-a facut si mama dumneavoastra, scumpa doamna Rosen, in acea noapte binecuvintata cind ti-ai inceput cu asa talent fericirea conjugala. Ti-a povestit, nu-i asa ?
- Da.

Si cu aceasta baroneasa se ridica din jet si, facind un pas, ingenunchie in fata nobilului gentilom.

- Nu asa.
- Dar ?
- Dezbracata.

PS. Aceasta opera va poate parea originala, ceea ce n-ar fi neaparat fals. Putem la o adica spune ca-i originala-n originalitatea ei, pentru a evita observatia ca sunteti originali in incultura dumneavoastra. Altfel varianta ei originala si mult diluata a aparut sub titlul neinspirat ales de "Micuta" si sub semnatura lui Bogdan Petriceicu Hasdeu in foileton, numerele 9 - 19 din "Lumina din Moldova", 1862.

———

1. Aceasta vorba-nsemna in epoca "piariste", adica fete lipsite din nefericire de venituri ori educatie dar abundant blagoslovite (din fericire) cu-o inclinatie de-a suplini din imaginatie ambele aceste nedrepte lipsuri. O fata de nouasprezece ani care vinde-n magazin poate fi o respectabila vinzatoare, dar o domnisoara de etate necunoscuta si-n plus printesa, care s-a nimerit intimplator in magazin dupa tejghea si daca tot s-a nimerit acolo va face oficiile cu placere si fara sa se plinga (dar fara discutii temporar si doar pe moment), dat fiind ca-i ea un suflet chiar atit de nobil incit nu-si permite sa remarce mizeria cotidiana (mai ales a circumstantelor ei proprii) e numaidecit o grizeta. Iar daca era de celalalt sex i se spunea neaparat "o mazeta". [↩]
2. Dreptul de-a fute (pe cineva) oricind si oriunde-n virtutea bagarii pulii-n gitul aceluiasi la un moment dat, un stravechiu concept juisidic roman. Vedeti si excelentul Dictionary of Greek and Roman Antiquities, John Murray, London, 1875. [↩]
3. Obiceiul stravechi de-a scrie numele proprietarului in pielea proprietatii. [↩]
4. O foarte reusita bijuterioara. C'est peu dire inseamna "e putin zis", se peut dire inseamna "se poate zice", si cele doua-s omofone-n limba engleza. Adica vreau sa zic italiana. [↩]
5. O cutiuta pentru prezervative, pilule diverse si creioanele acelea groscioare cu butoane. [↩]
6. Ca adica drepturile femeii nu exista decit ca subsidiar al dreptului de proprietate al proprietarului ei, de a-si gusta proprietatea cum ii convine. Pe cale de consecinta o femeie goala de proprietar, ca un teren liber de stapin, isi asteapta pur si simplu, la dispozitia oricui interesat si-a primului trecator, implinirea. [↩]
7. Patronul intre timp uitat al gravidutelor si mamicilor, aprig capcaunas inghititorel de cite o tocanita de puisor cu mamaliguta si smintinica la o masuta. [↩]
8. Rezidenta intelectului la femeia din epoca, cel putin in acord cu filosofii perioadei. [↩]
9. Timofei Timofeevici Ciparius. [↩]
10. Voi ati fi crezut, in naivitatea tineretii, ca un simplu spirit de gluma anima intrebarea aparent frivola a ilustrului om de stat. Daca recititi veti observa ca in realitate si pe nesimtite se verifica identitatea partii dimpotriva, o miscare cu atit mai dibace cu cit mai mare-i nesimtirea. Oamenii vulgari, comuni, prosti si prost educati rateaza cu veselia usuratica specifica idioteniei asemenea mici semne-n peisaj, traindu-si fericiti imbecila convingere ca totul li-e accesibil, inteligibil si familiar. Adevaru-i ca fara aceasta stupiditate vinatoarea s-ar desfasura ceva mai greoi si deci nici hrana celor care cu adevarat conteaza-n lume n-ar fi la fel de abundenta si mereu disponibila pe-alese. [↩]
11. Teopompii sunt - pe linga cei ce fut la Teo, o nostima domnita insatiabila de nici optsprezece anisori - creaturi mitologice care se ocupa cu livrari in lumea de dincolo. [↩]
12. Pentru ca obiceiul festivalurilor e binevenit nu doar pentru damele maritate, mamele de familie si restul de femei care-si cauta cui, ci si pentru stimatele profesioniste ale indeletnicirii, care pot intr-un sfirsit sa-si abordeze clientii fara teama de interventia vardistilor. Pacat ca asemenea frumoase obiceiuri au decazut in uitare, dar data fiind vasta si generalizata impotenta a masculilor in contemporaneitate nu putem zice c-ar fi de mirare. [↩]
13. Astazi dintre studenti se numara virginii, dat fiind ca ei sunt mai putin numerosi. Inainte vreme se numarau bursii, carevasazica cei invatati cu praxis a-i da bursucului tainul, dat fiind ca ei erau mai putin numerosi, ba iata ca-n acea vreme fericita erau de-a dreptul o duzina si jumatate intr-o Universitate-ntreaga. Iata mersul progresului si cum lateste libertatea, egalitatea si fraternitatea smecleu-n lume. Pe de alta parte pentru adevaratii merituosi, pentru acei oameni de geniu care s-ar fi numarat printre optsprezece atunci si se innumara printre optsprezece milioane astazi evolutia nu poate fi decit trista : o societate fara moral si fara printipuri carevasazica nici bai n-are. [↩]
14. Nimic mai putin necesar decit o cutie-n care sa tineti prezervative, care-s altfel pliabile, si pilule, care-s indeobste mititele si in plus intr-o cutie zdrangane, asta ca sa nu mai vorbim de acele creioane mai groscioare, cam cit o havana. Admirati deci priceperea straveche a agentilor publicitari, atit de capabili sa foloseasca cel mai potrivit cuvint - nu potrivit in sensul potrivelii cu realitatea, cit potrivit in sensul potrivelii cu visele cele mai dulci ale platitorului. Asta, dragii mei, este materia prima a oricarui succes in meseria noastra, ca si in meseria lor, ca si in meseria doamnei Șicșicșicska, a nenumaratelor doamne șic, șic, șic etcetera. [↩]
15. Erau ori despre miracolul gainii care-a nascut un somon fume viu ori despre indreptatirea - in acordare perfecta cu doctrina morala - a imblacirii unor nevolnici de catre niste barbati mai solizi precum si-a readucerii unor fete de moravuri inca mai usoare decit capatina proprie in pozitia corecta : cu moravurile nu mult mai sus de briul cuiva ce-ar sta in picioare si cu capatina mai jos decit moravurile. [↩]
16. Obiceiul de-a jura pe propriile testicule, atit de iubit de latini, nu s-a pierdut la fratii nostri de ginta latina. Din motive poate usor explicabile francezii jura pe albastrui. [↩]