The V.I.P.s

Zi-l, menestrel ! cu foc l-ai zis acum o vară,
Azi zi-mi-l stins, încetinel, la spartul nuntii, în cămară.

Dupa obscenul Faleze de nisip am dorit sa revad The V.I.P.sⁱ. Fetele dorm, eu privesc, imago, imagines... Sunt evident un neinteles.

Cu douazeci de ani inainte, acelasi film, facut bine. Femeia neglijata, dar nu de-un "chirurg" cu "lucruri" precum "o cruciulita de aur". Femeia neglijata de-un ciudat care-i cumpara de zece ani fara exceptie cadouri la fiecare despartire da' n-are habar daca-s rubine sau diamante. Ca nu-l intereseaza. Un rafinament al ipocriziei cum cizmarii patriei n-au fost capabili nici sa viseze, darmite sa edifice.

Barbatul din topor care-i atit de hotarit sa cistige incit nu-i capabil sa-si perceapa mediul, n-are timp de respiro, nu poate privi macar in jur. Asa ca scrie cecuri fara acoperire cu mina unei femei care-i e secretara da-l iubeste (bineinteles platonic) pina la abandonul de sine, si pina la urma de ce nu ? Ei, dac-avea barbatia cit si prezenta s-o puna sa se dezbrace acolo, de fata cu nevasta, sa-i astepte goala pe vine linga masa...

Tinarul oportunist fricos dar alunecos, care fuge cu femeia altuia da' se ingrijoreaza ca oare cit de suparat o sa fie ala ? Casanova infrint de nevoile regizorale ale regizorului cit si de, cit mai ales de ura viscerala a societatii de bacani si lauze de care linia lui isi bate joc, ajunsa mai nou la putere. Cite s-au schimbat de cind s-a rasturnat situatia, devenind Anglia colonie a fostelor sale colonii... Unde-i Don Juan cel invincibil pentru orice si pentru oricine, cu exceptia unei statui conduse de-a dreptul de ura divina ? Iata-l acum invins de orice si de oricine, un fel de instrument casnic pentru incercarea casniciilor, cu rezultate garantate.

Mai adaugati ducesa de Brighton (ca si orasul), calatorind la ieftin si un rotund si slinos evreu pus pe fapte mari : vrea sa fraudeze putin fiscul, da' absolut legal, neaparat genial si bineinteles infailibil. Se intimpla mai mult in douazeci de minute aici decit intr-o ora si douazeci dincolo. Mai mult, mai bine, mai rotunjit si mai elegant trasat.

Sigur, intreaga constructie-i absurda-n desfasurarea ei concreta, cum se intimpla cu incleierile realizate din piese complet abstracte. Macar icoanele de-aici nu-s conflate-aiuritor si fara noima in obiecte multifunctionale de natura paunului cu miner si-a frigiderului cu ventilator. Macar nu asistam la circul penibil al unor maimutoi care danseaza cu un fost abajur gasit prin groapa de gunoi care-i tara lor si montat in cap pe post de palarie (cum au domnii de peste mare, exact la fel, parol, monser).

N-as merge atit de departe incit sa spun ca-i un film bun, nu mi se pare ca ar fi. Da' este macar o ilustratie stralucitoare de cum s-ar face bine filme proaste. Iar Asquith cu siguranta n-a avut niciodata pretentiile la genialitate ale "maestrului" Pizza, chit c-o fost fiu de prim ministru si baronet. Puffin.

Enfin.

1. 1963, de Anthony Asquith cu Elizabeth Taylor, Richard Burton, Orson Welles, Margaret Rutherford [↩]