The Crying Game

Niste penibili infecti care-s irlandezi si se cred barbati da' nu-s fac chestii rezervate barbatilor, in cazul asta englezii. Intreaga chestie se numeste The Crying Gameⁱ din motive neclare, da-n fine, asa e cu titlurile la filme, aspira la haiosenia zemoasa a titlurilor Trilemei fara sa le iasa.

Pe scurt niste de-astia captureaza un soldat englez care-i un grasan negru (nu mi-a placut niciodata Whitaker, e bun de ce token black guy joaca el de obicei, da a se slabi, totusi) si-l pazesc, in sensu' ca mai mult ii spune povesti Rea. Si-ajung la dume de-alea penibile cu esti un om bun si broasca-si-scorpionu' si natura ta e sa-mi scoti puta din nadragi ca sa pot face pisu si-asa mai departe, o ciorba lunga de-ti vine sa-i aliniezi pe toti si sa-i bati numa-n coaie. Daca Oglaighu' era cu adevarat facuta din lingatori de-astia de pizda supravietuia fix doua ore, nu cincizeci spre o suta de ani.

Noa, si grasanu' il speculeaza pe prostanu' de irlandez la marea arta, facind o paralela de tot hazu' intre situatia curenta si cauzele ei istorice, ca de-aia o ajuns irlandezii sa suga de la englezi, exact ca si scotienii, si galezii, si tot restu' : ca or fost prea destepti. Ori preadesteptaciunea se plateste. Pina-n final prizonieru' o ia la fuga, si pizduta cu pretentii nejustificate la masculinitate alearga cu pistolu-n mina si sufletu' la gura-n urma lui, ca poate-poate-o fute sau ceva. Speranta moare ultima, ca-n cazul asta concret fugaru' moare lovit de-un camion care aducea soldati engleji sa-l salveze. Ca-n viata moarte.

Pentru o ironie completa pizduta se numeste Fergus (ceea ce-n caz ca nu stiti Manx inseamna virilitate sau asa ceva, "tarie barbateasca") si scapa inexplicabil (cum scapa inexplicabil pizdutele din razboi, o fut cuceritorii si-o lasa-n treaba ei), dupa care se duce s-o caute pe fosta cit si marea iubire a iubitului lui, negrul burtos, sa-si depene ele impreuna amintirile sau ce pula, sa-i plinga aluia lipsa-n razboi impreuna. C-asa era pe vremuri, n-am idee daca stiti, da' gagicile pe care le futea un oarecare de-asta mai rasarit se adunau toate impreuna dupa moartea lui sa-si creasca copiii la comun, chestie transformata mai apoi prin geniul malefic al diverselor secte cu Gizas in asa-numitele manastiri.

Cam atit am rezistat, trei sferturi de ceas sau ceva. Naspa concoctie.

1. 1992, de Neil Jordan cu Forest Whitaker, Stephen Rea [↩]