Prolog la adevărata poveste a nepotului lui Dracula.

Îl chema Florin Angelescu Dragolea şi era asistent de literatură franceză. Studenţii îi spuneau profesorul FAD, pentru ca asa este la francezi (sau la americani ?), totul se numeste-n trei cuvinte care apoi se prescurteaza-n trei litere. Ca de exemplu DSK. Sau FAD.

Numai fad nu era profesorul FAD. Îl remarcai imediat, oriunde l-ai fi întîlnit. Pe stradă, în autobuz, pe terasa unui restaurant sau pe culoarele facultăţii - ca altundeva unde sa-l si intilnesti ? Era destul de inalt şi slab, foarte slab – „un sac de oase“, cum îi plăcea să se alinte. Avea o faţă prelungă, cu pomeţi ascuţiţi, nas acvilin, frunte înaltă, de poet, sprîncene negre şi dese şi ochi mari, căprui, uşor exoftalmici, în mijlocul a două imense cearcăne albăstrui-violete. Părul negru, cu fir drept şi lucios, lung pînă la umeri, îl purta pieptănat pe spate şi dat după urechile mari, discret clăpăuge. Uşor adus de spate (ca orice tinar timid si bine educat) zîmbea adesea (tot fiindcă era un tînăr timid şi bine educat) lăsind să i se vadă un şir de dinţi ascuţiţi, fără nici o carie, doar uşor îngălbeniţi de tutun. Intrucitva inexplicabil cei doi canini superiori se mai lungi decît normal, dar asta nu-i neaparat un defect, poate fi si o intimplare.

Fade, în schimb, erau cursurile lui; ba chiar indigeste, dacă nu de-a dreptul aberante. Aceste cuvinte nu sunt sinonime, nici nu constituie de fapt o gradatie, dar la drept vorbind sensul este contextul si-atunci contextul fiind clar de gradatie cit si negativ ar trebui sa se inteleaga. Aşa considera studenţii, exasperaţi că nu înţeleg mai nimic (despre cursuri vorbim). Şi nu înţelegeau deoarece profesorul FAD – mai exact asistentul universitar cu doctorat şi drept de cursuri magistrale, cum preciza, cu orice ocazie, şefa colectivului in care nu reusise sa se integreze el, doamna conferenţiar Loredana Bernic Atodiresei – se încăpăţîna să le ţină, da cappo al fine, exclusiv în franceză. O franceză sudica, insorita, cu reverberatii lombarde aproape, de-ti venea sa-i strigi cu drag si cu floraresele la un loc sa-i traiasca frantuzoaica! O franceza de care junele Florin AD era foarte mîndru. Şi avea toate motivele să fie: comisia de doctorat intrunita in florida Nisa, impresionată de franceza lui cursivă şi elegantă, îi acordase summa cum laude pentru teza Sémyose de l’oubli et du souvenir chez Marcel Proust, coordonată de celebra doamnă Aliona Verbinski Simionescu, semioticiană de renume european.

Din păcate studenţilor prea puţin le păsa de distincţiile academice şi cu atit mai putin de doamna Verbinski Simionescu. De Nisa le-ar fi pasat, mai ales in sezon, dar cum dinsa nu le era profesoară însemna pentru ei tot atît cît felahii din Delta Nilului sau vînătorii de capete din jungla amazoniană - alte teritorii de care le-ar fi pasat, mai ales in sezon (tu, acolo se face topless ?).

Problema lor cea mai arzatoare era limba în care preda profesorul FAD. În anul întîi, cu eforturi titanice, învăţaseră dialectul franco-român şi pe cel anglo-român din facultatea respectiva, creolele ad-hoc în care predau toţi colegii şi toate colegele lui FAD, niste limbi ciudate si expeditive care se bucurau de calitatea indoielnica de-a fi exact la fel de putin inteligibile si pentru romanul de pe strada precit erau pentru francezul cules de linga urinal sau englezul cules din pub. Pentru ca spre deosebire de romani strainii nu umbla lela prin oras fara o treaba concreta si-un interes practic. Diferenta de cultura. Studentii ajunseseră, vorba profesorului Peteanu, la un modus vivendi cu profesorii lor. Dar să-ţi ţii tot cursul în francezo-italiana, Coasta de Azur 100%?! De asta doar un ciudat ca profesorul FAD era în stare!

Ca să-l citam pe rabinul din Dorohoi, studenţii aveau dreptate, dar şi profesorul avea dreptatea lui. Pe meleaguri străine această „contradicţie sistemică“, cum ar spune Darius Stroescu, ar fi dus la un conflict academic, cu victime de ambele părţi. Lucrul era însă de neimaginat într-o onorabila facultate romaneasca, care-i perfect capabila cit si in stare sa scoata o mie si ceva de studenti in strada pentru o saptamina, timp in care sa deratizeze caminele unde locuiau jegosii de ei, fara ca asta sa produca vre-o tulburare. Ce mare lucru sa dormi intr-un sac sub cerul liber citeva zile ? Pentru a înţelege de ce, poate că ar trebui să oferim cîteva explicaţii suplimentare pentru stimatii cititori din SUA, Tunisia sau Danemarca, dar şi – de ce nu? – pentru cei din China sau îndepărtata şi misterioasa Malaiezie, oameni care nu-si cunosc fericirea de-a cunoaste prea puţine cu vedere spre aproape nimic despre psihologia poporului român şi specificul sistemului nostru universitar.

La noi, ca să zic aşa, profesorul e rege, predă ce şi cum vrea el. Nu contează ce scrie în programa afişată pe site-ul universităţii. Totul e ca nimeni să nu facă reclamaţii. Şi nimeni nu face reclamaţii. Principalul motiv este bineinteles acela ca studenţii nu citesc site-ul universităţii (intr-o oarecare masura pentru ca o buna parte dintre ei nici nu stiu citi). Pe de altă parte, pentru că reclamaţii nu fac decît cei care nu reuşesc să-şi finalizeze studiile, ceilalti "neavind nici un interes" - atit pentru studiile lor proprii precit si pentru metaconsideratii despre studii in general - tot ale lor proprii. Ori studenti care sa nu reuseasca sa-si finalizeze studiile nu se poate, in vorbele portarului institutiei, si asta pentru ca universităţile au nevoie de studenţi, de cît mai mulţi studenţi, fiindcă statul le finanţează în funcţie de numărul studentilor. Studenţii au nevoie de diplomă, deoarece firmele private şi instituţiile statului angajează – din inerţie sau aşa cere nomenclatorul de funcţii? – de preferinţă absolvenţi de facultate cu diplomă. Orice fel de diplomă, că oricum nu ştiu nimic utilizabil şi trebuie să înveţe totul: „la locul de muncă“, cum se zicea pe vremea comunismului, sau prin tot soiul de traininguri şi team-buildinguri. De obicei se incepe cu alfabetizarea.

În plus, poporul român e unul paşnic, urăşte din suflet conflictele. De aceea, studenţii, profesorii şi conducerea universităţii au adoptat, spontan şi de multă vreme, deviza de bază a oricărei democraţii, sintetizată genial în şlagărul lui Frank Sinatra: „I did it my way“. Pe româneşte: fiecare cu treaba lui, sau daca preferati in franceza, "Can ca buia al pia no". Ceva cu un pian, in fine.

Astfel profesorul FAD ţinea acelaşi curs, care era, cuvint de cuvint si pe alocuri chiar litera la literă (mai putin in cazul nazalelor, de exemplu) tocmai teza lui de doctorat, atît la anul I cît şi la anii II şi III. E drept, sub nume diferite: „Literatura franceză medievală“, „Literatura franceză clasică“, „Literatura romantică franceză“, „Literatura franceză modernă“ ş.a.m.d. Studenţii, cu minime excepţii (eternele tocilare!), chiuleau cît puteau (si adevarul este ca la virsta tineretii oamenii pot in general cam tot ce-si propun, ba si inca ceva pe deasupra). Mai apoi, în sesiune, învatau pe de rost cîteva fraze-cheie cu care să-şi ia examenul. Dacă nu-l luau, nici o problemă: noul sistem de promovare, introdus la presiunile Uniunii Europene si bazat pe aşa-zisele „credite“ le permitea să ajungă în ultimul an cu cîte 5, chiar 6 examene restante din anii I şi II. Un sistem aparent complicat dar in realitate extrem de convenabil pentru toate partile implicate, reducind bineinteles in derizoriu intreaga alcatuire si toata agitatia din punctul de vedere al oricarui tert neimplicat, cum ar putea fi de exemplu (cel putin in principiu) angajatorii. Acest principiu sta de altfel la baza civilizatiei moderne, bazata foarte romaneste pe evitarea conflictului prin falsa lui rezolvare intre "participanti", indiferent de absurditatile pe care asa ceva le implica, sau de clivajele pe care le introduce in relatia cu realitatea lucrurilor. Spre exemplu, conflictul imanent relatiei frizer-domnisoara s-ar rezolva prin aceasta metoda birocratica pe sistemul ca domnisoara porunceste ce doreste, frizerul tunde ce-i iese si ambii cad de acord ca rezultatul este perfect asa cum se gaseste. Iar daca sponsorul domnisoarei face gresala sa bufneasca de exemplu in ris confruntat cu rezultatele acestei rezolvari europene a conflictului imanent atunci sa-i fie rusine! Cu acest sistem oricîte examene ar fi avut de dat cu profesorul FAD studentii nu trebuiau să înveţe, de fapt, decît un singur curs. Aşa încît în sesiunea specială de dinaintea susţinerii examenului de licenţă se mobilizau, toceau zi şi noapte, consumau tone de cafea şi fumau camioane întregi de ţigări, deveneau tot mai palizi, se anemiau cu totul încercînd, nu atît să înţeleagă, cît să înveţe pe de rost formulele magice, semiotic-proustiene, care să le deschidă poarta promovării.

Dacă nu reuşeau şi nu reuşeau, intervenea, salvator, doamna Enikö Trăistaru, secretara şefă a facultăţii. Care, cu metode specifice, rezolva problema. Care erau aceste metode? Asa cum sugereaza si onomastica, mai contează?! În fond, ca să-l parafrazez pe Darius Stroescu, într-o democraţie important este ca problemele, conflictele inerente să fie rezolvate pragmatic, pe baza unor principii, prin dialog, cu argumente raţionale. Or, la noi, chiar dacă încă nu stăm prea bine cu principiile, cu dialogul şi argumentele raţionale, pragmatica e regină. Iar cei care fac ca voinţa ei să devină fapt sînt secretara sau şeful de cabinet (pe stil vechi: dama de companie sau majordomul).

Dar profesorul? Încă n-a ajuns un simplu prestator de servicii, un fel de maseur sau kinetoterapeut intelectual; el rămîne în continuare rege, e suveran pe disciplina lui. Atîta doar că nu mai e, ca în trecut, un rege absolutist, care taie şi spînzură, ci unul modern, constituţional. Poate să predea ce vrea şi în ce limbă are el chef, cu condiţia ca democraţia să triumfe şi tot studentul să promoveze.

Dar să lăsăm democraţia în pace şi să ne întoarcem la povestea noastră.

(Acest text e o prelucrare, vedeti pentru alte discutii articolul introductiv).