O istorie metemcomplexa

Am dormit, si am visat.

In acest vis nu eram singur, ci impreuna cu un amic (pe care nu-l cunosc insa in realitate, eram amici doar in vis). Un tip inalt si cu o piele albicioasa, un ten laptos de nordic. Mi se pare ca eram pe undeva prin Danemarca sau in tot cazul. Pe la cincizeci de ani, parul de-un blond murdar tuns la vreo trei centimetri si destul de rar, imbracat intr-un costum cenusiu-albastru foarte inchis cu butoni negri. Deduc de-aici si din atmosfera generala ca aventura se intimpla cindva prin ultimii cincizeci de ani sa zicem, da' in vis nu se mentiona.

Si cu acest cetatean am povestit in germana (limba pe care eu n-o stapinesc de altfel oral, ci mai mult in scris) intr-o seara asezati in fotolii comode la foc cu un ceva in paharele si i-am citit manuscrisul unei proze scurte inca nepublicate. Iar mai tirziu (a doua zi mi se pare ?) cetateanul a murit intr-un accident de masina (pe care nu mi-l amintesc, ca n-am fost de fata-n vis, ci doar am... aflat ? auzit ? de el).

Problema e dupa cum urmeaza : imi amintesc perfect istoria din manuscris. Da, pe care-l citisem. Nu era teoria aia ca nu tre' sa-ti aminstesti ce-ai citit in vis ? Si nu, nu glumesc, nu-i o introducere fantastica facuta de dragu' de-a fi creativ pentru o povestioara, ci e pur si simplu adevarul. Asa mi s-a intimplat, am visat-o cum va povestesc.

Am sa incerc s-o transcriu, dintr-un sentiment vag al obligatiei (chiar nu mi-e clar daca nenorocitu' nu cumva si-a dorit cu patima sa nu i se piarda creatia, traversind diverse bariere ca s-ajunga sa-mi sopteasca mie-n vis). E o undertakingⁱ dificila dat fiind ca eu scriu foarte direct si crud, pornind de la fapt si desenind in jurul lui, in timp ce omul asta ca si majoritatea celorlalti deseneaza inspre fapt, nemaiajungind la el. Mi-e incomod s-o reconstruiesc in scris asa cum e ea altfel limpede-n capul meu, da' asta e, am sa-ncerc.

O voi scrie in limba romana, dat fiind ca-n germana nu cred ca-s capabil si-n engleza nu am chef sa scriu. Si-am s-o scriu din mina mea, ceea ce inseamna ca aproape sigur nu voi nimeri sirul lui de cuvinte, da' prefer sa incerc sa capturez fondul decit sa nu reusesc nimic. Chestia asta ar putea fi un argument in favoarea teoriei ca iata, intr-adevar, metempsihoza! Dar pe de cealalta parte se poate lejer aduce argumentul contrar, iata ca am si eu un mic eu care-ar scrie ca toti oamenii dar e atit de reprimat incit doar in vis isi poate manifesta inclinatiile literare, la care tinjeste ca un copil mic dat fiind ca ego cu asta se ocupa cu multa placere si incintare-n viata diurna. N-avem cum s-o scoatem la capat dincolo de faptul ca i se gaseste aluia cumva manuscrisul, in care caz va fi neaparat o simpla coincidenta.

Doi nemtalai stau in picioare intr-un spatiu mare, cu stilpi de beton. Ceva depozit, destul de rece, o lumina inclinata se filtreaza prin geamuri inguste si murdare undeva sus. Nu mai sunt demult copii, sunt demult barbati, nu se privesc in ochi. Unul dintre ei e la vreo doi metri distanta cu umarul indreptat spre barbia celuilalt. Fumeaza. Nu se privesc in ochi da' nu din alt motiv decit ca nu-i cine stie ce nevoie, ca-n cuplurile stravechi sau intre prietenii stravechi sau poate parteneri dintotdeauna. Pur si simplu nu-i nevoie, se stie care-s problemele, se stie care nu pot fi solutiile si de ce, asta este. Trage un curent rece prin depozit. Nu-i neaparat neplacut, mai degraba inviorator.

Tipul care fuma porneste pleaca. Il lasa pe celalalt privind in urma lui. Trebuie sa plece. Ridica zdranganeaua aia metalica de inchide gaura in zid, sare de pe cubul de beton pe care se descarca camioanele jos pe asfalt. Geaca de piele, jeansi strimti, pantofi de piele (fara bot) pare un soi de motan, sau poate un motociclist mai subtiratec si proaspat ras. Da' mai degraba un motan.

Merge pe-o strada de oras vechi, cu case de la 1800 si borduri de bazalt ros de miliarde de pasi, astfaltul cenusiu sub un cer plumburiu da impresia aproximativa de ciocolata asa cum ar arata ciocolata daca s-ar face din ea pavaj si am trai luminati de-o imensa bila de cacat. Nici prea repede nici prea incet, i se aud tocurile. Intra intr-o incapere mare, luminata-n neon, a carei structura e importanta asa c-om descri-o.

Coltul din dreapta jos e compus dintr-un zid solid de beton, cam un metru-n fiecare directie, douazeci sau treizeci de centimetri grosime. In sus se continua cu ceva geam. Coltul din stinga e fals, e un zid de acelasi beton gros care continua, si coltul se compune din ceva slab, gipscarton poate ? in tot cazul un fals perete despartitor de care sta lipita o masa, precum si pe scaun o persoana de sex feminin dar altfel indistincta. In dreapta e o alta masa, cu ceva tip burtos in camasa cadrilata asezat in fata ei. Tipul merge sa discute ceva cu fata, si tocmai in acest moment...

Ultima scena arata de parca-i privita printr-o camera de supraveghere. Un val imens, o explozie, o cadere de meteorit matura tot. Jap. Asta este. Tipul stia ca urmeaza, si stia ca trebuie (sau ar fi trebuit ?) sa se afle-n coltul tare de beton. N-a mai apucat ? N-a mai dorit ? Mister.

Si cam asta este. De-o recursivitate absurda, da, recunosc. Nu e vina mea. Cred.

1. It's a joke. Deal with it. [↩]