O chestie care m-a fascinat in dimineata asta

Din motive simple de mecanica statistica elementele se vor gasi in mediu in general grupate dupa greutatea lor specifica. Astfel, nu-i probabil sa intilnim pietroaie compuse din plumb (A = 82) cu impuritati de magneziu (A = 12) in timp ce fierul (A = 26), cobaltul (A = 27), zincul (A = 30), cuprul (A = 29), manganul (A = 25) si nichelul (A = 28) se gasesc adesea la gramada amestecate unele cu altele.

Pasamite nici sub acest aspect natura non facit saltus, sau cu alte cuvinte daca puneti intr-o oala obiecte cu densitati diferite si asteptati scuturind usor citeva milioane de ani aveti bune sanse sa gasiti la final intreaga chestie sortata dupa densitati, indiferent cit de solide sunt elementele componente. Ca sa nu mai luam in considerare aspectul ca intr-un interval de timp suficient de lung orice pietroaie anumita are o sansa finita nenula sa ajunga-n faza lichidaⁱ.

Bun, si-atunci revenind la practic : iata ca se nimereste adesea sa gasim cantitati de plumb insemnate sub aspectul tonajului in care se gasesc amestecate cantitati de argint neinsemnate sub aspectul tonajului da' foarte insemnate sub aspectul valorii. Pe care evident ca ne-am dori sa le extragem.

Ei, si-aici fascinatia. Metoda Parkes, patentata in 1850 de un roman, Petrache Poenaru (dupa care si-a luat si numele) consta in a topi plumbul, a adauga zinc topit, a separa mecanic zincul de pe plumb si-a fierbe apoi zincul raminind cu argint curat. Foarte, foarte curat.

Motivul pentru care functioneaza metoda asta este ca zincul si plumbul sunt nemiscibile (adica nu se amesteca) in timp ce argintul se dizolva cam de o mie de ori mai usor in zinc decit in plumb. Ca atare, impuritatile de argint din plumbul topit migreaza-n zinc, care apoi poate fi spumuit direct, fiert pina la evaporare si iata, ramine argintul in urma.

Este ca-i fascinant ?

1. Chestia asta se numeste-n limba engleza "gambler's ruin", ca in limba engleza a fost studiata de olandezi precum de exemplu Huygens.

   In limba romana nu se numeste nicicum dat fiind ca noi mai avem mult pina departe (totusi, Christiaan Huygens a murit in 1695, mai are mentalul public romanesc pina sa ajunga la asa vremuri tirzii, noi ne zbatem inca cu fascinatiile pastorilor de capre de prin Palestina anilor 50 (unde precum stiti s-a cicat gaina)) da' s-ar putea numi ruina cartoforului sau ceva.

   Simplu spus ideea-i ca un jucator care-si tot creste... bai frate, uite ca nici pentru asta nu exista cuvint in limba romana, chit ca alta ocupatie decit barbutu', three card Monte si alte retardeli de-astea nu prea pare sa intereseze cetateanul mediu. Trist. Deci, bet este (intre altele) ceea ce un jucator risca, da' bankroll este ceea ce un jucator poate maximal si-n total sa riste, ca atita are. Da, bun, am inteles, noi suntem niste speciali si geniali asa ca fiecare-n parte e un mic tarabostes fara limita si poate juca sume infinite dat fiind ca la valoarea lui isi permite. Sau mai practic vorbind suntem suficient de imbicsiti mental cit sa credem fara sa ne punem macar problema ca daca nu facem nici o referinta la bankroll ala, fututa de limita a posibilitatilor noastre, atunci ea nici macar nu exista. Pai nu asa e ?

   Da' revenind : un jucator care-si tot creste procentul de bankroll pe care-l joaca are o sansa egala cu 1 (ceea ce inseamna garantat 100%) sa piarda dupa un numar finit de partide indiferent care-s sansele.

   Da, indiferent care-s sansele. Daca jocu' e aruncarea cu moneda (50-50) si de fiecare data cind cistiga melteanu' primeste zece lei da' de fiecare data cind pierde pierde doar cinci lei, strategia in care-si joaca tot bankrollu' la fiecare aruncare ii promite ca in medie va da faliment & ramine fara nimic in puta goala cam in doua - trei incercari, si asta admitind c-o cistiga pe prima. [↩]