Knock on Any Door

O mita care se simte-n vis asa... femeie - da' fatala, nu femeie pur si simplu - ba poate chiar intr-o buna zi va si ajunge (femeie, zic) scrie ditamai povestea despre cum ar fi sa fie. Femeie, adica. Da' nu femeie asa, pur si simplu. Ci fatala! Aud ca-i o preocupare frecventa cit si comuna la minore.

Mnoa, filmulⁱ asta chiar asa debuteaza. O femeie (Candy Toxtonⁱⁱ) de-aia fatala traind visul mitei. Cine stie, poate de-acolo s-o si inspirat. Poate ca si stie asta. Sau poate ca habar n-are.

Filmul e un exercitiu interesant. Teoretic ar fi tezist, aiureala de-aia cu "binele" si "raul" si moralitatea inteleasa de minti foarte, foarte mici ale unor cvasi-oameni care n-au trait decit ce si-au imaginat ei c-ar fi lumea asta, citind prin carti proasteⁱⁱⁱ. Cam asta-i intentia lui, probabil asa i-o fost trasat charteru' si i s-o dat grantu', trebuia sa iasa o prostie imunda si nesuferibila a la Boys Town (in care, apropo, joaca Spencer Tracy pentru ca a fost considerat un film prea prost pentru James Cagney).

Practic insa e de-a dreptul reusit. In mare parte e reusit datorita incredibilei (si in general necunoscutei) versatilitati a lui Bogart. Lumea crede ca tipul e o scindura vopsita, dar asta-i strict din cauza experientei lor cinematografice de talaj apretat, c-or vazut doua filme si se cred in pozitia de-a forma opinii. Bogart reiese din The Caine Mutiny, Bogart reiese de-aici. Un actor adevarat, cu o arie impresionanta si-o abilitate aproape de perfectiune. Din pacate (cam ca si-n cazul lui Fred Astaire, de exemplu) s-a vazut silit sa joace in general o scindura pentru ca atita putea pricepe si atita putea digera publicul tembel al unui cvasi-stat de curind ridicat din glodul cel mai abject. Sau daca nu, pentru ca atita erau dispusi niste auto-improprietariti pe universul simbolic al respectivului cvasi-stat sa admita ca-i publicul capabil sa digere sau interesat si dispus sa patrunda. Eterna falsa problema a mogulilor media, ca "dam" publicului ce "vrea" publicul sau dimpotriva, educam publicul. Chestii, nu mai intram ca ma-nervez.

E de asemenea reusit datorita scenariului si regiei. Colectia de oameni insignificanti prinsi in situatii fara scapare care-ncearca totusi sa-si duca viata "normal" sau macar cit de aproape de normalitatea perceputa ca ideal se poate e induiosatoare, si foarte, foarte autentica. Fetita care n-are inca virsta imperecherii da' care totusi se straduieste (desi i-i frica, si recunoaste cu pubescenta inocenta ca i-i frica) sa faca si ea cit de buna figura se poate de-un exemplu, fata care-i deja adolescenta in blugii ei strinsi si tociti pe cur... fata saraca. Si-ar apara drepturile, riu', ramu' da' n-are cu ce, s-ar iubi da' nu-ndrazneste, "che fai con mi" si-asa mai departe. E ceva aici, si-acel ceva e o felie de foarte autentica viata. Viata cu niste oameni mult mai echilibrati, oricit or fi fiind ei de saraci, nenorociti ori disperati, si-n niste nadragi mult mai ridicoli.

Mi-a placut.

PS. Partea la care se audiaza o gagica-n tribunal si ea vorbeste asa, cald-soptit si tot restu' ii raspunde pe acelasi ton de motani in calduri, de la procuror la judecator e de tot hazu' lumii. Si mai e si autentic, sa moara haterii.

PPS. Da' altfel, un exemplu excelent de judecator care isi stie bine meseria si-si face bine meseria. Pe sistemul adversativ anglosaxon, sigur ca da, n-are treaba cu experientele si cunoasterile romanesti, da' orisicit, mentionam ca o curiozitate de-un exotism orbitor.

1. Knock on Any Door, 1949, de Nicholas Ray cu Humphrey Bogart [↩]
2. Tommy Dorsey, pe urma la simultan cu Frank Sinatra si Mel Torme, va dati voi seama. [↩]
3. Cum ar fi de exemplu compilatia aia facuta fara pricepere si fara a cita sursele despre viata si aventurile lu' unu' Gizas. [↩]