Fanny och Alexander

Fanny si Alexanderⁱ e un film de Ingmar Bergman si ca atare e minutios si curajos. Ca toate filmele lui Ingmar Bergman.

Minutia se vede-n decoruri, se vede-n costume, se vede-n faptul ca mai-mai simti in cerul gurii mirosul prafos al scenei de teatru (actiunea se petrece cindva intre razboaie prin tarile nordice, deci e cam cum era la noi in 1970 sa zicem), se vede in nasturi si-n lampi si-n felu-n care servitoarele transmit mesajele de-a lungul mesei si in general peste tot. Mare valoare asta. Scumpa, sigur ca da, chestie de lux. Da' mare valoare.

Curajul se vede-n faptu' ca trateaza dom'le moartea unui om asa cum alti indivizi cu pretentii de regizori nu-s capabili sa trateze sexualitatea unei femei. Pai ce-i mai greu, sa futi sau sa mori ? Ce-i mai comuna, ejacularea sau expiratia ? Da' Bergman n-are frici si n-are limite, sta cu camera la un metru de asta-n timp ce raposeaza acolo live, horcaie onorabil, se impleticeste pe scena si-si uita ce face totusi acolo, glumeste despre cum va putea sa joace stafia lu' tac-su' lu' Hamlet mult mai bine de-acum incolo. Si-i iese totul - c-aici e maiestriaⁱⁱ lui - ii iese totul bine. Nu-i ca si cum te uiti la televiziunile noastre de azi, cu capritele preocupate sa afle "ce ati simtit cind a murit Oscar ?". E... bine.

Si subtilitateⁱⁱⁱ vadeste filmul asta, de exemplu cind o femeie tinara leoaica ramasa vaduva si-actrita se simte-atrasa de pieptul otelit al episcopului (protestant) al locului, care cetatean in etate-i spune ce i-as fi spus si eu, recte ca sa vina fara nimic. Si ea (ca nu-i proasta, ci-i inca suficient de tinara cit sa-i curga evidentele prin vine) -l intreaba daca vrea adica sa vina nuda ? Si el se caca pe el, ca mnoa. Sclave cvasiperfecte vezi mai des decit stapini minim competenti. Si-atunci ea-l intreaba daca sa vina fara copii adica ? Da' cam cu groaza-asa, si el ii zice ca nu, sa vina cu copii. Da' fara jucarii, si fara carti si fara nimic. Ceea ce...

Ceea ce ea nu poate consimti. Ca totusi, copii-s mici da' nu prea mici si pentru ea indivizi. Iar pentru el nu-s nimic, un fel de tite-n plus sau apendice ale ei in tot cazul. Si-asa ca fata vrea sa-i intrebe si el nu intelege ce mai e si traznaia asta, si iata clar expusa-n cinci minute cu definitiva profunzime motivul pentru care societatea contemporana-i construita asa cum se gaseste, cu parinti moi si-un stat hipertrofic straduindu-se sa le tina cit se poate locul : pentru ca daca vrei s-o faci pe Kronos Trogonpaisi tre' sa te astepti ca mai devreme sau mai tirziu un Zeus mic ti-a lua glanda. Fara alternative si pe buna dreptate. Ori cum oamenii nu vor sa moara, si mai ales nu vor sa moara-n singe de mina fetilor proprii, revine ca nu pot face pe stapinii cu mamele lor. Pam-pam.

Mie imi place Bergman.

1. 1982, de Ingmar Bergman cu Bertil Guve, Pernilla Allwin [↩]
2. Trei! Trei calitati! Minutia, curajul si maiestria! [↩]
3. Patru! Patru calitati! Minutia, curajul, maiestria si subtilitatea! [↩]