Despre sanctitatea bolului alimentar sau ceva

Citeam un articol destul de amuzant despre starea socialismului in USSA : ca s-a hotarit de la centru "cum sa fie" mincarea copiilor unei populatii de fo' 300 de milioane de behaitoare (ca oameni nu-s). Deci asa pur si simplu, din mlastinile Louisianei pina-n virfurile muntilor de prin Washington ein lunch, ein shit, ein Fuhrer. C-o fi cald, c-o fi frig, ca o fi cum o fi, se naste o natiune dom'le.

Pentru maxim amuzament hotarirea s-a luat in Cabinetul 2 : ie ideea lu' Mihaela. Pentru maxim de tristete imi amintesc asa vag ceva articol lunile trecute despre o fetita care-o mers la scoala cu mincare pusa de-acasa, ceva mar, ceva sandwich ce-avea ea pe-acolo. I le-or confiscat (ca n-or fost bune, dupa standarde!) si i-or pasat in loc ceva mincare de-asta de fastfood, McNuggets sau ceva. Dupa care i-or trimis nota de plata lu' muma-sa, 20 de dolari sau pe-acolo. Deci va dati seama.

Copchii din ziua de azi fara indoiala ca nici nu vad problema nici nu pricep despre ce vorbesc, dat fiind ca masura sinucisului de-a introduce programul ala infect cu "Laptele si cornul" i-a adus deja mult mai aproape de vacutele de productie care-s ei destinati sa fie. Stau acolo frumos in rind, isi primesc tainu' de la nenea Statu', asteapta taierea, e un paradis socialist.

Pe de alta parte, cind eram eu copil nu se faceau de-astea. Isi aducea fiecare de-acasa, mincare de la parintii proprii. Ca pe-atunci oamenii aveau parinti, noa, nefiind marfa ci oameni. Si deci zacusca si diverse alte bunatati. Singuru' loc in care se minca la cantina era ori gradinita pentru copchii de proletar, care petreceau acolo toata ziua de munca a parintilor, fie orfelinatu'.

Noa si la trei anisori eu am refuzat cu atita hotarire sa maninc mincarea de la cantina astora incit in disperare de cauza ai mei or cedat si m-or dus la ceva gradinita de patru ore cu predarea-n limba germana. Si, alternativ, m-or dus si la o gradinita unde bucatareasa era o ruda, pe care-o cunosteam. Pentru ca interdictia de-a minca la cantina formulata de creierul meu fraged era absoluta, si practic vorbind preferam sa mor.

Opinie care nu s-a schimbat de altfel cu trecerea timpului. Prima oara cind m-am mai intilnit cu o cantina-n imprejurari comparabile era pe la vreo 12-13 ani, cind venisera ceva engleji in vizita-n Romania sa ajutoreze copii orfani. O scoala-ntreaga, fo' douaji de copii, juma' de duzina de profesori, vizite cum se faceau pe-atunci (imediat dupa Revolutie). Noa si eu cu naivitate m-am suit in autobuz cu trupa, si-am aterizat la orfelinat acolo, unde ma rog, cam plictiseala, da-n fine. Si pe urma dupa ce i-or ajutorat pe bietii facindu-se cam douasprazece juma' ceasu' si aflindu-ne noi la vreo ora si ceva distanta de Cluj personalu' de-acolo, oameni de bun simt, o propus sa raminem la masa la ei. Ca mnoa, asa se face.

Si prostii astia or acceptat. Io evident ca n-am avut ce sa le explic ticnitilor ca e ok sa ajutorezi orfelinatul dar ca pe niste inferiori in pula mea, ce fraternizari idioate facem aici dat fiind ca ei bag seama fix de-aia venisera, sa fraternizeze aiurea. Asa ca neavind incotro am sezut acolo cu ei la masa (ca si daca era sa-mi aduc transport tot atita trebuia sa astept, zero avantaj) da' n-am mincat nimica. Pentru ca io nu maninc la cantina fute-o s-o futa.

Au trecut ani si iata ca tot asa o ramas. Ca-n prima zi.

Da' am avut ocazia in Boston sa scot la restaurant pentru prima oara in viata ei o pizduta care, ceva mai tinara decit mine, e drept, si ceva mai nenorocita fiind nascuta-n Soviete acolo la ei, pur si simplu nu apucase sa iasa din sistem. Niciodata. La cantina la gradi, la cantina la scoala (ca la ei scolile au toate cantine), la cantina la facultate. Eventual la cantina McDonalds / Wendy's / KFC / Whatever cind dintr-o grava nenorocire dubioasa era pe drum sau ceva de-astea. Cinci zile intr-un an.

Cu putin noroc intra dupa aia la o corporatie si minca la cantina corporatiei, si pe urma iesea la pensie, se muta intr-o casa de batrini si minca la cantina aia. O viata la cantina.

Nu stiu cum supravietuiti, dragilor. Dar stiu cu certitudine ca viata pe care-o traiti voi nu merita traita.