Das Schlangenei
Das Schlangeneii e un film de atmosfera.
Asta inseamna ca daca ati crescut pe Hollywood, cu popcorn si macburgheri mcnuggets va veti plictisi. E, cum ar veni, un film pentru intelectuali, pentru oameni rafinati, cu gust si cultura. Spre deosebire de filmele proaste care se pretind intelectuale, rafinate scl da' nu-s decit pur si simplu plicticoase (Space Odyssey e un exemplu perfect) asta-i chiar interesant. Doar atita ca lucrurile se petrec lent, si mai mult in mintea privitorului decit pe ecran.
Seamana destul de bine cu Aus Dem Leben Der Marionetten, in caz ca l-ati vazut pe ala, tot sondarea adincimilor psihicului, tot relatii complicate intre barbati si femei, tot cabaret/curvie/gheiala si asa mai departe, tot cu evrei si violenta clocotind undeva sub pinza pe care-i pictata societatea, ca o pacura gata sa dea-n clocot. Tot cu extreme si tot obsesie pentru detaliu.
O, si inca ce obsesie pentru detaliu. Daca suntem in 1923 si o bere costa patru miliarde de marci atunci si becurile-s cu filament de-ala vechi, sase rotocoale in interior ca sa dea o lumina chioara. Uite, ilustratie ca sa intelegeti la ce ma refer :
Pentru ca asa erau pe-atunci, din complicate motive de istorie industriala si-a abilitatilor noastre tehnice in a caror discutie nu mai intru acum. E usor sa-ti inchipui, ca privitor indopat cu macacaturi ca toate becurile sunt la fel, de la inventarea becului in 1879 si pina azi. E ceva mai dificil sa folosesti becul adecvat momentului la care chipurile se desfasoara actiunea filmului tau. Un bec care-si poarta cu mindrie cei aproape cincizeci de ani de istorie, de imbunatatiri continue si perfectionari perpetue. Un bec diferit in alcatuirea lui concreta de becul care-si poarta cu mindrie cei aproape o suta de ani de istorie, imbunatatiri continue si perfectionari perpetue in 1977. Mindria ce-i drept e aceeasi, da' a-l substitui pe asta ca echivalent celuilalt e cam umilitor, mai ales daca nici macar nu ne punem problema.
Filmul urmareste evolutia unui copil anal, un putoi intolerabil care manifesta destul de bine reliefat cam toate caracteristicile specifice retardatului de sex masculin. Are in acest sens o oarecare valoare documentara, ca informativa nu se poate pune problema - tot asa cum un cetatean cu dintii cariati n-are nevoie sa invete de la alti cetateni cu dinti cariati cum sa-l doara dintii. Lipsurile se manifesta perfect de la natura, nu-i nevoie sa se transmita nimic prin cultura.
Eu unul pot zice ca am ramas cu ideea simpla ca dintre toti evreii macelariti de nemti macar o parte si-or meritat-o cu asupra de masura, Abel Rosencrantz asta fiind un bun exemplu. Si nu, n-are nici o legatura cu rasa : si daca era suedez sau turkmen si-o merita exact la fel de mult, si sper din toata inima ca si daca era suedez ori turkmen sfirsea tot acolo. De fapt, daca ma gindesc bine, as baga mina in buzunar ca sa cumpar de exemplu un lampadar facut din pielea lui argasita (si de preferinta belita in viu).
Cam asta.
Ps. Imaginati-va! O Germanie fara orare!
———- 1977, de Ingmar Bergman cu David Carradine, Liv Ullmann [↩]
