CAPITOLUL I. În care profesorul FAD, invitat de două studente la „Roata Norocului“, descoperă biftecul tartar. Subcapitolul I.6.

„Aşa încît semioza amintirii nu e decît partea exhibată, deşi difuză, a nevoii unui transcendent secularizat, care să asigure, prin scriitură, o eufemizare, o resemantizare a morţii. Nu e, în ultimă instanţă, decît o fenomenalizare a ritualurilor zilnice care ne asigură o coerenţă nu doar somatică, ci şi epitelială.

Data viitoare vom analiza în profunzime dimensiunile semiotice şi imagologice ale relaţiei în oglindă, the mirror relationship, cum ar spune reputatul proustolog american, Francis Oswald Baum, paradigmatică şi sintagmatică, dintre Marcel şi mama sa, respectiv Albertine şi Swann. Dar şi cea dintre Marcel şi Albertine, respectiv mama sa şi Swann, o relaţie, i-aş spune, patrulateră, chiar hexagonală, marea descoperire psihanalitic-semiotică a lui Marcel Proust, tematizată plenar şi explorată fenomenal în În căutarea timpului pierdut. A bon entendeur, salut!“, şi-a terminat, cu brio şi eleganţă, profesorul FAD expunerea.

Tocilarele şi-au închis caietele, şi-au băgat pixurile în genţi, unicul mascul din sală (Cezar Babaligă) s-a trezit, şi-a întins braţele în lateral şi şi-a rotit gîtul, să se dezmorţească. Cele două frumuseţi au ţîşnit în picioare, şi-au aranjat rochiţele&funditele şi, ţocăind pe pantofii lor cu tocuri turn s-au repezit spre catedră.

Ochii profesorului FAD s-au bulbucat şi mai tare, apoi faţa i s-a destins într-un zîmbet larg, politicos-lugubru, dezvelindu-i gingiile roşii ca focul şi dantura perfectă, doar uşor îngălbenită de tutun, cu cei doi canini superiori ceva mai lungi decît normalul.

– Domnişoarele studente au vreo problemă?

FAD era un tînăr extrem de protocolar, indiferent de situaţiune. Aşa îl crescuse mama lui, doamna Eufrosina Angelescu Dragolea, dintr-o „veche şi nobilă familie de români“, cum îi plăcea să repete obositor-obsesiv. Cele două improbabile dar totusi -iata!- actualizate căprioare îl priviră lung, inocent, apoi îşi aplecară ochii, sfioase:

– Ştiţi, domnule profesor, şopti Fata şeicului, cum să vă spunem?... Nouă ne place foarte mult cursul dumneavoastră... E aşaaa de interesant... aflăm atîîîtea...
– Plăcerea e de partea mea, domnişoarelor studente! Mă bucur că vă pot fi de folos. Aceasta e, în fond, datoria oricărui profesor, să difuzeze cunoaşterea şi înţelegerea fenomenelor, în cazul nostru cele...
– Dar, l-a întrerupt cu delicateţe bruneta, noi am vrea să ştim mai mult... Poate ne daţi ceva bibliografie suplimentară?
– Desigur, desigur... Cunoaşterea e un bun care nu trebuie refuzat nimănui. Dar...
– Domnule profesor, ştiţi..., a continuat cu aceeaşi delicateţe fermă bruneta, privindu-l pierdută în ochi pe profesorul FAD. Apoi, ca şi cum şi-ar fi luat inima în dinţi:
– Eu... noi... ne-am gîndit că nu v-ar deranja prea tare dacă... v-am invita... la... la un suc, undeva... Să vorbim mai în voie... Sau o apă minerală.

Toată facultatea ştia că profesorul FAD, după ce fusese părăsit şi de a treia nevastă, se lăsase pentru a treia oară de băut şi făcuse, în vacanţa dintre semestrul I şi semestrul II, o cură de dezalcoolizare de trei săptămîni. Suc de mere şi muncă fizică în grădină la o clinică de lîngă Sighişoara a unor baptişti sau penticostali. Întrebarea era: cît îl va ţine? Profesorul Cossiga şi decanul Miky Banciu puseseră chiar şi pariu cît va rezista: Cossiga estimase cam un semestru, decanul, mai generos din fire, un an. Dar, pe moment, profesorul FAD era un abstinent pur şi dur.

– Distinse domnişoare, propunerea dumneavoastră mă onorează, dar...
– Mai aveţi cumva ore? Vă aşteptăm...

Cele două gazele dornice sa zburde pe cimpiile intinse ba chiar nesfirsite daca putem spune asa ale cunoaşterii îl priveau cu ochi mari şi umezi, negri ca cerul senin şi albaştri ca mura, respectiv.

– Nu, nu... dar... În fine. Nu e cazul să refuzăm nişte domnişoare atît de frumoase şi delicate. Pentru mine, a vă însoţi şi a vă da bibliografie e mai mult decît o onoare...

Cele doua il si apucasera de cite-un brat, cu posesivitatea unor asistenti de la azilul de lunateci care in sfirsit au pus mina pe-un evadat periculos si eluziv.

- E... isi continua d-l asistent magistral gindul, e o adevărată plăcere. Adica vreau sa spun... invers.

Fetele se detasara scurt si din doi pasi in spatele lui isi schimbara locurile.

– Vaaai, domnule profesor..., au mieunat amîndouă într-un glas. Erau complet derutate, nu se aşteptaseră la asemenea galanterie urmata de asemenea fermitate. Bietul om era inca mai derutat decit ele, neintelegindu-si complet nici cuvintele proprii, cu atit mai putin efectele imprevizibile pe care pareau sa le genereze in mediul imediat.

– Frumuseţea şi inteligenţa trebuie întotdeauna apreciate, oricare ar fi piedicile: materiale, spirituale sau sociale. Se ştie că Proust o admira pe Marta Bibescu, prinţesa noastră...
– Deci, veniţi? L-a întrerupt, delicat, bruneta, aplicind o oarecare forta ef de natura sa accelereze sistemul mecanic articulat intr-o oarecare directie arbitrara vectorial vorbind cam spre usa.
– Desigur, desigur, a răspuns profesorul FAD, arătîndu-şi din nou gingiile roşii-roşii şi dantura impecabilă, puţin îngălbenită, totuşi, de tutun, cu cei doi canini superiori ceva mai lungi decît normal.
– Ce-aţi spune de „Roata norocului“?
- "E cel mai bun din oraş", o sustinu dinamica dinama a duo-ului, incintata la gindul ca iata, vor discuta exegeza proustiana in auzul tuturor chelnerilor! Adevaru-i ca n-avea nici rabdarea nici capacitatea de-a se abstrage din meandrele concretului si-a fenomenologiei in desfasurare imediata cu care natura o blagoslovise pe amica ei cu fundul mare... sau de fapt ar fi poate mai indicat sa-i zicem "politicos" fundului aceluia, dat fiind ca asta-i denumirea la moda a fundurilor mici, urite si nedemne : se zice ca-s obraznice. Si pe cale de consecinta ce-i mai bun decit un fund politicos ? Neavind ea rabdarea ori toleranta brunetei n-avea nici mijloacele ei, pentru ca iata misterul veacurilor, la vremea, la virsta si-n contextul social in care se desfasoara evenimentele bunastarea individei depinde in mare masura de toleranta ei. Pentru ca femeia e zodie de apa, si nesfirsita-i puterea marii dar nu pentru ca toate le strica ci pentru ca toate le duce...
– Da, da, am auzit. Dar nu-i prea departe? ne intrerupse d-l FAD.
– Nu. Şi, oricum, sînt cu maşina. Sper că nu vă deranjează marcile italienesti ? continua aproape languros bruneta, privindu-l drept în ochi.

Ochii profesorului aproape că-i ieşiseră din orbite, iar culoarea cenuşiu-albăstruie a cearcănelor se intensificase. Dar la scurta vreme, cind micuta bijuterie vopsita-n rosu stralucitor clipea vesel din faruri recunoscindu-si stapina pe unde radio acelaşi zîmbet, parcă şi mai larg, ii umplea figura.

– Da? Remarcabil... Chiar mă întrebam a cui e superba maşină din parcare. Credeam că-i a unui coleg de la Drept. Dar, dacă nu-s indiscret, cum se face că...?
– Allah e mare! Veniţi, domnule profesor? i-o reteza blonda, indicindu-i cu generozitate posteriorul tare şi bombat al soferitei.
– Bună seara, domnule profesor! il saluta, cu ochii încă tulburi şi cu un rînjet de bandit pe faţa lui negricioasă (plus cîte un inel de argint în nara stîngă şi în fiecare ureche) Cezar Mămăligă, care-l aşteptase în faţa uşii.
– La revedere, la revedere! ii striga automat profesorul FAD în timp ce urma ca teleghidat rochiţa turcoaz, semitransparentă şi ultrascurtă, serpuind pe-o hurie din Carpaţi.

(Acest text e o prelucrare, vedeti pentru alte discutii articolul introductiv).