CAPITOLUL I. În care profesorul FAD, invitat de două studente la „Roata Norocului“, descoperă biftecul tartar. Subcapitolul I.4.

Dar să revenim la începutul romanului. Autorul-personaj-narator e, semiotic, un non-Marcel, mai exact un minus Marcel. Este un imens gol, o lipsă, pe care o va umple scriind, printr-un fenomen sui-generis de autogenerare scripturală. Marcel nu naşte, ci se naşte, nu creează, ci se recreează. Este ceea ce Umberto Eco numea gradul zero al scriiturii, cel care precedă Big Bang-ul din care va lua naştere universul romanului. Să nu uităm, Proust a fost contemporan cu Einstein şi cu Freud, ba chiar i-a precedat puţin pe amîndoi. Proust e primul autor cu o înţelegere relativistă şi holistă a semiozei scripturale, dar şi primul care transformă în text compensarea simbolică. Cum spunea marele proustolog şi psihanalist polonez Tadeusz Lieberman Kolakovski: «Dacă nu ar fi existat Proust, nu l-am fi putut înţelege cu adevărat pe Sigmund Freud». Nu întîmplător gîndirea celor trei, deşi puternic secularizată, e irigată de semioza kabbalistică, e punctul final al unui travaliu semiotic de sute de ani.

„Saracutul, cum arata!“ a apărut pe mobilul cu smaralde
„?“
„FAD. Ce mecla de loser are! E naspa rau.“
„Nici chiar.”
„Degeaba, fata...“
„Nu zc ca smn cu Marilyn M?“
„Ar vrea el!“
„Deshi... Ptn fard, ptn ruj, cv toale mai fancy...“
„Nix. No wai!“
„Nu fi rea! Nu-i cel mai sb.“
„Zici?“
„100%“
„Dar tot ma plicti, de-mi vine sa mi-o pun cu el...“
„Hi, hi! Good idea! “

Mitocritica şi antropologia imaginarului a lui Gilbert Durand ne ajută să descifrăm semiotic sensul şi semnificaţia vechilor castele şi catedrale în romanul lui Proust, ca şi pe acelea ale seratelor muzicale de la familia Verdurin. Toate vestigiile istorice încă în picioare, atît de dragi lui Marcel, nu sînt decît sublimarea maiestuoasă, lapidară am putea spune împreună cu Helmut Heinz Vörterbucher, a mamei venerate şi venerabile. Fiindcă mama e, semiotic vorbind, nu doar un icon, ci un monument maiestuos de pietate şi devoţiune, un vestigiu, mai corect spus o remanenţă dintr-o vîrstă pură şi fericită a lui Marcel, la fel cum castelele şi catedralele ţin de vîrsta inocentă şi măreaţă a credinţei creştine. Iar muzica, da, muzica, cum a demonstrat Gianfranco Carozza, e singura cale de acces non-semiotică, mai corect ar fi să spunem supra-semiotică, la un alter fenomenologic prezent doar o clipă, in actu, în timpul audiţiei. Şi pe care Proust îl reface în această simfonie ego-scripturală care este În căutarea timpului pierdut. Pentru că retrăirea artistică a clipei este, simultan, uitare şi reamintire, e lethe şi anamnesis.

„E pe bune?“.
„?“
„Cu pusu. La FAD!“
„Yes! De palmares“
„Pe bune?”
„Just for fun. Ca fufa de J. cu Silveanu“
„La J. a fost pe interes. Voia 10 la LEC, sa ia bursa“
„Nashpa!“
„Macar sa fi fost A. sau C.?“
„?“
„A.C. sau T.C. Stii faza cu Mimi si Cruceru?“
„Mimi?“
„De la R., una slaba, femeia shnur, fr tztz fr cr. A fost si cu Vak“
Şi, renunţînd la telefoane, cele două şi-au apropiat capetele şi au început să şuşotească:
– Mimi Dumitrescu?
– Pozitiv.
– Care-a fost faza?
– Deco fii atentă aici, fată! Într-o după-amiază, nebuna se duce la el, chipurile, pentru consultaţii. Cruceru era singur în catedră. Cum îl vede, Mimi se repede la catedra, pune un bulan peste el acolo şi-i zice: „Domnule profesor, nu mai pot, vă iubesc la nebunie!“
– Cool! Şi Cruceru?
– Îl ştii... A privit-o fix prin ochelari, cu ochii lui ăia verzi care te bagă-n boală, i-a zîmbit şi i-a spus: „Domnişoară studentă, eu sînt aici pentru consultaţii la literatură comparată, nu pentru suport erotic“.
– Ahahaha!
- Iti dai seama
- Şi aia?
– Ea ce să facă?... A izbucnit în plîns şi-a ţîşnit pe uşă afară. De-atunci povesteşte la toti ce i s-a întîmplat. Cica e nebună în continuare după el şi că abia acum înţelege conceptul de ură-iubire pe care-l tot freacă Cossiga la cursul lui.
– Cool! Nebună, nebună, dar cu feeling.

(Acest text e o prelucrare, vedeti pentru alte discutii articolul introductiv).