CAPITOLUL I. În care profesorul FAD, invitat de două studente la „Roata Norocului“, descoperă biftecul tartar. Subcapitolul I.1.

Totul a început joi, 4 Mai 2006, la ora 5 după-amiază, în sala T.P. 11. Sala T.P. 11 era o sală ca orice alta sala, doar ca spre deosebire de altele ea se gasea înaltă şi îngustă, proaspăt zugrăvită în alb cu ocazia vizitei unei comisii de acreditare de la Ministerul Educaţiei-Cercetării-Tineretului-şi-Fututului. Cele 12 bănci lungi, din lemn masiv (imitatie de stejar realizata din rumegus de brad incleiat), cu banchete înguste şi pupitre la fel de înguste dar uşor înclinate si beneficiind de serviciile cîte unui şănţuleţ în partea de sus (pentru toc şi călimară) datau din vremile istorice ale înfiinţării universităţii, acum mai bine de 50 de ani. Aerul lor auster te făcea să îţi aminteşti involuntar dar dureros de mohorîta epocă şi de severa educaţie comunistă, chit ca pentru un observator mai uniform informat ar fi amintit mai degraba de oarece hrube calugaresti. Sau, ca să gîndim pozitiv, cum mereu ne îndemna în şedinţe decanul Miky, de un colegiu catolic, mai exact iezuit. Aparent decanul Miky era ceva mai uniform informat.

Localul ar fi putut pina la urma servi de adapost unor calugarite, fie ele si iezuite, cu diferanţă notabila că pe peretele din faţă trona o tablă mare din sticlă albastră în locul crucifixului cu Cristos răstignit. Tabla era ciobită în dreapta sus. Mirosul locului facea de asemenea nota discordanta - în loc de tămîie şi săpun mirosea discret dar hotarit, chiar persistent, a baiţ. Bait cu care băncile erau baituite hotarit (chiar persistent) înaintea fiecărui an universitar. Inscripţiile de pe bănci, scrijelite cu briceagul, cu acul de păr sau cu rotita de Wartenberg, colorate cu pixul sau cu markerul, cu dermatograful sau singele propriu, apoi fixate întru eternitate prin straturi succesive de baiţ trimiteau lumii ce va sa vina mesaje mai catolice inca, putem zice, decit chiar Papa.

E drept, mai găseai printre ele şi „kenosis“, „akedia“, „sacru şi profan“, „aletheia“, „Sodoma & Gomora“, „vis profetic“ sau „metanoia“, cite-un „E=mc2“ ratacit, apoi „mimesis, catharsis“, „imanent şi transcendent“, „sem/semem“, „nomen est omen“ (asta probabil ramas amintire de la ceva domnita morosanca), „nominalism vs. Realism“, „homo homini lupus“, „heautotimerumenos“ ş.a.m.d. Dar în rest... „Muie la Politehnică!“, „Nuţi e o vacă.“, „Ba tu eşti vacă, boule!“, „felaţie super: 0724955312“, „Hai Steaua!“, „Nora şi-a pus-o cu Tavi“, „So what?“, „cîine pînă la moarte“, „marţi, 14.30, ARO“, „T.C., te urăsc!“, „A.C., te iubesc!!“, „mor fără o linie!“, „321:7=?“, inevitabila „Mimi + Soso = Love“; plus o sumedenie de nume şi iniţiale pe care doar un paleograf francez sau un specialist american în studii pseudoculturale le-ar putea descifra : „Vasile“, „M.J.“, „VrD“, „DUN“, „M.K.“, „LSD“ (bine asta sa zicem ca mda), „Virgi“, „h.b.“ „Dtng“, „K.u.K“, „Vg“, „Ţucu“, „S.A.T.O.R.“, „Exz“, "KOTOR", etc., etc.

În picioare, în spatele catedrei (de fapt o masă dreptunghiulară ceva mai înaltă, acoperită cu o pînză roşie îmbibată cu praf de cretă), în costumul lui de tergal gri închis, cu cămaşă albă şi cravată în dungi albastre cu galben profesorul FAD privea ţintă cu ochii lui mari, căprui, uşor exoftalmici zidul alb din faţă şi îşi ţinea cursul despre semioza uitării şi amintirii la Marcel Proust (care în orarul anului II figura drept „Literatura romantică franceză“). Vorbea rar :

Denotativ, strict semantic, «Swan» înseamnă, în engleză, «lebădă», mai exact «lebădoi», ceea ce ne face să ne gîndim, mitosimbolic la una dintre întrupările, avatarul, cum ar spune Rubédien de la Pine Conard, lui Zeus. Să fie Swann o întruchipare a lui Zeus, divinitate păgînă şi înlocuitor al tatălui iudeo-creştin al lui Marcel, mereu absent? Răspunsul este: da. Vom avansa, aşadar, spunînd că markerului mito-semiotic Zeus i se asociază, automat, mitemul Leda. Deci, Leda şi lebăda sau, ca să fim semantic exacţi, şi lebădoiul. Dar cine e Leda? Albertine, Odette? Poate Marcel, pe care Swann îl atrage în arcanele unei dimensiuni interzise, ascunse, a Erosului? Cum demonstra Brigitte Neuschenk Hmelnitzky, în procesul alchimic al amintirii şi în această l’oeuvre au noir care e scriitura, sexul în sine, diferenţele sexuale, semnele exterioare ale acestora, sunt nesemnificative. Semnificativă e doar relaţia, conexiunea semiotică. Sexul înseamnă conexiune, semioza înseamnă conexiune, scriitura înseamnă conexiune. Dar şi conotaţie. Denotativă e doar viaţa obişnuită, nesemiotizată.

Franceza lui italiana, saltareata, neserioasa, plutea peste sala aproape goală intr-un viu contrast cu inchistarea obosita si sterila a decorurilor si intr-un alt viu contrast cu stoliditatea taraneasca a personajelor de-i formau auditoriul. Un conflict pe bucati intre fenomen, cultura si civilizatie : pe de-o parte neseriozitatea funciara a civilizatiei locale, teren sterp si arid pe care doar cactusii ideologiilor stupide, represive si fara respiratie par ca pot supravietui aflata in pur si ireconciliabil conflict cu (pe de cealalta parte) seriozitatea absoluta a tineretii (care poate orice dar nu poate sa nu se ia in serios), teren mult prea fertil pentru posibilitatile de gestiune reduse ale unor copii de behaitoare fara cultura si deci lipsiti de orice inclinatie spre a-si trasa niste limite ale lumii inconjuratoare care sa faca dreptate macar posibilitatilor lor proprii daca nu de-a dreptul netarmuritelor ei posibilitati. In mijlocul acestui conflict precit de trist pe-atit de nerezolvabil, vorbele FAD-ului aliindu-se spontan si absolut cu partiile neesentiale ale fiecarei jumatati si-n complet contrast cu fondurile funciare respective. Intr-o lume mai activa ar fi sfirsit spinzurat, dar din fericire pentru toata lumea pina si sfoara ori sapunul sunt niste unelte complicate si nelaindemina in spatiul romanesc.

(Acest text e o prelucrare, vedeti pentru alte discutii articolul introductiv).