Adevarata Istorie a Crailor de Curtea Veche ~ Va Nimici Tot

Știi, urmă el, fără să aștepte să-i răspund, știi ce precară, ce penibilă a fost existența mea lungă vreme, recunoști că aș fi avut tot dreptul să mă cred "mamzer"-ul din Talmud. Știi cum ani și ani - grande mortalis aevi spatium - m-am zbătut în vid pentru neant. Ei bine, acelei vremi de încordare și de zbucium, de privații, de umilințe, îi am nostalgia... eram mulțumit. Eram multumit nu atit de mine insumi, cum nimeni de-o minima calitate nu poate vre-odata fi multumit, dar adormeam stiind ca am facut tot ce puteam si tot ce oricine ar fi putut face cu mijloacele mele. Îndată însă ce persecuția a încetat și m-am pomenit ajuns deodată la o situație la care de mult renunțasem să mai sper, a început neîmpăcarea. Departe de a fi un romantic, e totuși adevarat ca si amorul meu propriu a suferit văzând că ceea ce treizeci de ani de viață austeră și probă, treizeci de ani de sacrificii, de studiu și de laboare nu fuseseră în stare să facă, au făcut câteva nopți petrecute ca atotputernica soție a unui președinte de consiliu. Dar asa suferinta e ca impunsatura de viespe, ustura o clipa si trece intr-o clipa. Mai presus decit atit, si fara nici o vindecare, averea si pozitia nu-s alt decit mijloace, si orice mijloace nu pot fi decit spre-a face, spre-a intreprinde ceva. Anume, ce ?

Cel ce n-are de nici unele nu are grija intreprinderilor sale, neexistind asa ceva. Cel ce are o pareche de boi numai va cauta s-aleaga bine daca sa-i miie hais ori de n-ar fi mai bine cea. Cel ce are zece milioane capital are zece milioane de socoteli de facut, toate din pripa. Fiecare ban trebuie trimis undeva, ori hais ori cea, si n-are rabdare niciunul singur dintre ei nici macar cit o femeie. De-asta averile mari nu traiesc mult si-ndata cad, mai ales de s-or mosteni : trebuie un om de mult geniu sa poata stapini pe asa colosale intinderi, sa poata conduce-n batalie atitea parechi de aripi dracesti, sa il urmeze cu incredere atita amar de oaste de strinsura, fara credinta si fara indulgenta. Banul, puterea sunt materia insasi a cinismului, a le indruma-n lume cere ades mai multa putere decit se poate gasi-n om.

Curând ajunsei apoi la convingerea că amețitorul meu succes nu era decât o cursă perfidă pe care soarta mi-o întinsese ca să-mi arate până unde îi poate merge ironia. Tot ce râvnisem până în ajun cu ardoare: putere, parale, distincții, nu numai că, odată dobândite, nu-mi procurau nici o satisfacție, dar mă indispuneau, mă iritau, tămâierile îmi păreau ofense, însăși voluptatea răzbunării o găseam fadă. Pentru mine alternativa era deci simplă: trebuia să am ori energia de a sta pe poziție ferm până la fine și, înșelându-mă singur, să consimt astfel ca falimentul moral al vieții mele să fie și fraudulos ori eleganța de a-mi suna retragerea. Eleganța aceasta am avut-o. Și, cum ce mai îmi rămânea de viețuit avea să fie fără nădejde și fără țel, am socotit că era de prisos să mai alung geniul rău care, din întâia mea tinerețe, venea întotdeauna să mă ispitească în faptul serii.

S-au mirat cei ce mă cunoșteau că nu m-am expatriat. Ți-aduci aminte de istoria italianului care venind la Paris, în timpul lui Ludovic al patrusprezecelea, a fost pe loc întemnițat la Bastilia și uitat acolo treizeci și cinci de ani. Când, în întâiele zile ale Regenței, a fost în sfârșit cercetat și, dovedindu-i-se deplina nevinovăție i s-a spus că i se redă libertatea, nenorocitul a întrebat cu tristețe ce să mai facă cu ea și a cerut să fie lăsat în închisoare. Ca dânsul am fost și eu, sunt poate reîncarnarea lui. Ce aș fi căutat aiurea? Din ce e pe lume nu mă interesează și nu-mi face plăcere nimic. Chiar cu ce mi-a fost atât de drag, studiu, artă, lectură, scris, dacă mă mai îndeletnicesc e numai ca să ucid timpul. La drept vorbind, pot zice, fără a face stil, că nu trăiesc; e mult de când așteptând să i se deschidă, sufletul meu ațipește pe prispa sălașelor Morții. Adăstarea e pe sfârșite. Va veni apoi, adâncă, uitarea...

– Uitarea, exclamai eu, în nici un caz. Opera pe care o desăvârșești de peste treizeci de ani, ieșind la lumină îți va hărăzi nemurire.

– Nu! O dată cu mine va pieri și ea. Când voi fi închis de veci ochii, o mână credincioasă va nimici tot ce se află aici scris.

Mă înfiorai, știind că nu era om care să glumească. Erau osândite dar să piară necunoscute lucrări ce ar fi făcut admirația veacurilor, lucrări pentru scrierea cărora scufia unui Perigord-Talleyrand se aplicase peste scrinul unui Armand Jean du Plessis, Cardinalul-Duce de Fronsac, file care poate nu s-or mai rescrie niciodata. O comedie de moravuri o scriu - la fel, chiar si in amanunte - cite douazeci de logofeti intr-o suta de ani, bucatile ce lipsesc din Tora iata ca tot lipsesc de-atunci pina astazi. Și mă cuprinse o părere de rău sfâșietoare.