Adevarata Istorie a Crailor de Curtea Veche ~ Un Ciocoi Borit

Dar trista viață de petrecere în care ne îngălasem avu cel puțin o urmare fericită. În scurt timp, o nobilă amiciție legă pe Pantazi de Pașadia. Sufletește, cred că mai vârtos decât cunoștințele largi și curtenia adinca îi apropiase tristețea, deși a unuia era albastră și lină ca acele seri ce se întorc, zice-se de demult, iar a celuilalt o neagră și nețărmurită gheenă. Cum Pantazi lua mai totdeauna pe seama lui cheltuiala de noapte, și într-așa fel că nu încăpea din partea lui Pașadia împotrivire, acesta se hotărî să-l ospăteze la rândul său, dar nu la birt, ci la el acasă. Se scoaseră pentru întâia oară din dulapuri și lăzi pânzeturile de masă de Olanda, farfuriile și cleștarurile de Boemia, argintăria suflată cu aur. Sofrageria fu bogat înflorită cu trandafiri galbeni ce căpătau străvezimi de ceară în galeșa lumină chihlibarie a acelei dulcegi zile de toamnă, cea din urmă frumoasă a anului. Mă simțeam așa departe de București ca mai mi se părea că acel prânz însemna sărbătorirea reîntoarcerii lui Pașadia dintr-o lunga pribegie, a lepădării lui de Pirgu.

Deși poftit, acesta nu venise. După masă, trecuserăm într-o încăpere de cel mai prețios rococo vienez, îmbrăcată toată, pereți și mobile, în mătase șofranie cu poleieli de argint întruchipând flori de nufăr, salonul lui Kaunitz cum îl numeam, deoarece era împodobit de un fastuos portret al cancelarului-principe în manta Lânei-de-aur și ticluit întocmai după una din odăile de primire a vechiului său Gartenpalast din Mariahilf. Pașadia era menit să trăiască în acel decor aristocratic atât de potrivit cu ființa și cu sufletul său. La dânsul cărturarul și cugetătorul se gaseau altoiți pe un ciocoi borât căruia, când i se întâmpla să se afle ca atunci cu vreunul din semenii lui, în măsură să-l priceapă, își da pe față toată râia. Mut de uimire, Pantazi nu se mai sătura să-i admire nobila demnitate a ținutei, severa stăpânire asupra mișcărilor și vorbirei, amărăciunea acelui viu sarcasm ce geruia sclipitor, mai rece decât omătul, mai tăios decât oțelul, mai înveninat decât omagul ; niste trasaturi de care încă nu mă domiresc cum și le putuse însuși, căci dacă adevărat e că datina rămâne apanagiul exclusiv al sângelui trebuindu-i veacuri ca să se plămădească de unde atunci acel strop albastru foarte pur care, respingând prihana corcelilor, înflorea în ființa lui pe neașteptate atât de semeț ? Ce tainică înrudire îl lega de acei slăviți dregători mari din trecut, de chipurile cărora îi plăcea să se înconjoare și de ale căror îndărătnicii, apucături și gusturi era așa îmbâcsit, că ei înșiși de ar fi fost rechemați la viață s-ar fi recunoscut mai degrabă într-însul decât în proprii lor urmași? Atunci am înțeles însă pentru ce i se strigase "Ca sa moara de necaz Pasadia Magureanu"ⁱ, mi-am dat seama cât de monstruos și cit de străin trebuise să fi părut dezrobiților, feciorilor de lele si strinsurii pestrite din care se facuse, la gramada si de nevoie, "protipendada" locului, si de ce se năpustiseră toți asupra-i ca să-l sfâșie și să-l nimicească.

Și, în vreme ce seara pogora, iar convorbirea lîncezise, fără voie îmi trecea prin minte tot ce auzisem despre Pașadia. Pe socoteala lui se trăncănise atâta! Brusca lui trecere de la sărăcia lucie la avuție înfierbânta încă, după atâția ani, închipuirile: ba că era în slujba unei puteri străine, ba că pentru a nu da în vileag lucruri de mare gravitate i se plătea scump tăcerea - de altfel, în afară de acele case în care băgase la bani cu nemiluita nu i se cunoștea nici un soi de avere sub soare, nici izvor de câștig și doar căpetenie de tâlhari sau calpuzan nu era ca bunicu-său... ori de, mai știi minune ?

Se spunea iarăși că tocmai de la serdar i se trăgea procopseala. Ajuns în adânci bătrânețe, mult bogat și singur, acesta, simțind că i se apropie sfârșitul, își chemase nepotul la dânsul, în țara îndepărtată unde trăia cu nume schimbat și-l lăsase moștenitor. E drept că din încâlcita cronică a vieții prietenului meu lipseau file, fuseseră ani întregi când se dase afund, nu-l mai zărise nimeni, îl crezuse lumea mort. Misterul în care-i plăcuse întotdeauna să se învăluie făcuse să iasă un alt rând de zvonuri; bunioară se scornise că în zăvorâta să locuință, împresurată de grădini el ținea ascunsă, ori închisă, o femeie, o femeie nu în toate mințile; uneori, noaptea, se auzeau venind din partea locului țipete. Un fapt divers - sinuciderea în împrejurări ciudate a unui cunoscut personagiu bucureștean, a cărui soție întreținea, se zice, legături vinovate cu Pașadia - dase bârfelii înverșunate prilej să-și atingă culmea: se murmurase că, prins asupra faptului și încolțit, acesta nu se codise să adaoge la lanțul de nelegiuiri al neamului sau o însângerată verigă.

Asemenea istorii chiar de ar fi fost țesute în gherghef de adevăr nu m-ar fi interesat prea mult; mie ce-mi zgândărea curiozitatea era altceva, tocmai ceea ce scăpase tutulor celorlalți din vedere. Destul de des, Pașadia spunea că pleacă pentru câteva zile la munte, dar care era acel tainic Horeb de unde se întorcea cu puteri proaspete, nu știa, nici nu se întreba nimeni. Ar fi fost firesc să presupun că făptura oțelită, care săptămâni întregi din douăzeci și patru de ceasuri dormea cel mult câte două și nici acelea în pat, mergea să caute în aerul balsamic al înălțimilor și în singurătatea lor adâncă pacea și odihna și mi-aș fi mărginit presupunerea la atât, dacă demult, fiind copil, n-aș fi auzit, la mătușa mea, de la o cocoană bătrână, cam rubedenie cu Pașadia, că acesta avea, în răstimpuri, furii, "pandalii" groaznice, dar că, simțindu-le când îi vin, se-nchidea el singur înainte și sta ascuns până-i treceau. Între aceste lucruri se făcuse în capul meu o legătură la care nu mă puteam gândi fără să nu mă cutremur.

1. De fapt Ratiu si Campeanu, n'oublions jamais. [↩]