Adevarata Istorie a Crailor de Curtea Veche ~ Uitarea
– Crescut de copil în străinătate, reluă el, nu aveam de unde ști că aici suntem la porțile Răsăritului, unde scara valorilor morale e cu totul răsturnată, unde nu se ia în serios nimic. Cu o încăpățânare ce nu pledează în favoarea inteligenței mele dar pe care nu o regret - ba chiar dacă ar fi să reîncep aș face la fel - nu am consimțit să mă asimilez, să mă adaptez, deși învățasem că "daca traiesti printre eschimosi atunci imparte-ti nevasta cu calatorii". Am fost firește deci privit ca un străin, mi-am făcut dușmană lumea toată. Cu scârbă a trebuit să dau o luptă care era mai mult o izidire-a mea si-o paguba tarii decit orice altceva. Ce-ar face o acvila intr-un roi de muste ? Oricare-i casuna s-o prinda-n clontul de otel si-a sfirsit zilele, mor mustele pe capete doar din bataia aripelor maretei paseri. Dar dac-or fi milioane, miliarde de muste ? Cit sa tot dea din aripi, cit sa tot pigule din clont acvila ceea ? Zece ani, o suta, pina se umple de mizga lasata de atitea suflete de musca spulberate, sa n-o mai recunosti dintre gramezi de lesuri fara chip si fara nume ?
Văzând că era greu să mă distrugă cu "zeflemeaua" - cum s-ar putea sa biruie musca ?! - s-a urzit în jurul a ce începusem să public complotul tăcerii. Mustele, in soiul lor, isi gasira roiala ceva mai incolo. Asa traieste aceasta blestemata zburatoare : gonita de oriunde, ucisa de otelul iernii si de orice pasare oricit de micuta musca fuge de peste tot, puieste nemasurat in scirnavie si-si duce boalele si murdariile din generatie-n generatie, fara scapare. Ce rost are atunci sa te apuci sa faci pluguri intr-o tara de muste la arat, ce turn sa cladesti in tara mustei si pentru cine ? Ce trebuinta-i face mustei turnul, ea zboara pina-n virf si crede ca zburind usurel si biziitor a si durat ceva. Piatra daltuita sa dainuiasca-n veac sau aer biziit ce nici nu se vede nici nu se cunoaste-n boare ei i-e totuna, nu le distinge, nu le deosebeste.
Intr-o tara cu oameni cuminti a arde-o carte e pacat si lucru de rusine, de care se fereste orice om cu socoteala : gindul ca altul, poate mai lipsit, poate mai nenorocit, ar fi apucat la cartea ceea si, citind cu osirdie, s-ar mai fi desteptat o leaca ridicindu-se pe sine si pe-ai sai nu-ti da pace si pas de-o arde. Dar intr-o tara de netoti, care mesteca foile-n dinti cum ar roade-o juncuta o foaie de salata, care din mobila antica-si fac lemne de foc si din balegar mestecat cu tina adapost... intre tigani ce poate fi mai absurd decit o carte ?
Nu pentru a mă răzbuna de cine stie ce atingeri si suparari nu las în urma mea nimic de care să se folosească și să se bucure alții, ci pentru ca nu-s altii ceia care s-ar bucura. Cum n-ai lasa givaeruri sa se duca-n fundul undei, cum nimeni sanatos nu se-apuca sa toarne vin in lac ori sa predice prin poiata tot asa si eu : am murdarit cita hirtie-am murdarit ca sa-mi trec timpul adastind pe-aici si, cind timpul s-a trecut si mi-a veni vremea sa ma duc, ca om de treaba, voi lasa tot curat in urma mea. Cenusa s-a pune-n pamint, seminte or cadea, or rasari copaci si totul va ramine netulburat si-n buna pace. Va veni apoi, adâncă, uitarea…
Se uită parcă îngrijorat la ceasornic. Mă ridicai să plec.
– Mai șezi puțin, stărui, ieșim împreună, mă însoțești până acolo. Și cu glas surd: E mai sigur.
Coborârăm încet scara, vorbind. Jos așteptau doi feciori și Iancu Mitan, credinciosul casei. De după uși priveau curioase alte slugi. Cupeul porni repede și curând ajunserăm în strada Vienei.
– Daca îl întâlnești pe Pirgu, îmi recomandă el la despărțire, spune-i că am făcut cum am crezut mai bine și că în noaptea asta plec... la munte.
