Adevarata Istorie a Crailor de Curtea Veche ~ Sultana

La plecare Arnoteanca si cu cele doua fete se aruncara cu si mai mult avint in dulceturi si curtenii la adresa "sufletului maichii". Cu lacrimi în ochi maioreasa mă asigură că așa o prietenă a doua nu găseai în viață. Îmi veni să-i spun că ar fi fost și de prisos. Dar când Masinca fu dincolo de prag și eu încă înăuntru, cineva mă trase pe la spate de mânecă. Era Mima. Arătându-mi ștrengărește tovarășa de drum, făcu repede cu degetul cel mijlociu un gest mult prea elocvent și o tuli apoi într-un hohot de râs.

Ieșind în curte, putui să constat că la Arnoteni până și casa unde stăteau părea deșucheată. Unui vechi trup de clădire pătrat și cu un singur rând i se înnădise mai târziu, în dos, pieziș, o coadă deșirată și îngustă cu două caturi, rămasă netencuită și fără geamuri la șubredul pridvor care o încingea sus de la un capăt la altul și da într-un soi de turn de scânduri cârpit cu tinichele ce adăpostea scara. Dărăpănătura aceasta, care ziua ar fi trecut nebăgată în seamă, dobândea, în bătaia lunii, ceva tainic și mă oprisem tocmai s-o privesc când tresării deodată înfiorat. Se auzea de acolo prelungindu-se lugubru în urlet, un lătrat ce nu semăna a fi de câine.

– Au adus-o iar pe bătrâna - zise Masinca - mama maiorului.

Săraca, nu se mai îndura s-o ia Dumnezeu. Nici nu se mai știa de când își pierduse mințile. Și s-o fi lăsat barem în pace, să n-o tot fi vânturat de colo până colo. Fata ei, bogata prințesă Canta, din Moldova, soră vitregă cu maiorul, când o da în seama acestuia, de care se lepădase întotdeauna, când i-o lua; de ce? - rămânea de ghicit; parcă prințesa era vreo zdravănă la cap cu muzicanții ei. Maiorică atâta aștepta: să se pomenească cu maică-sa peșcheș; ar fi dat și acatiste și nu că îi era dor - el nici nu o cunoscuse intreaga - dar îi mai picau câteva luni ceva parale dinspre prințesa, iar nenorocita nu era o povară: locul nu-l încura și nu trebuia păzită pentru că nu făcea nici un rău, adică nu făcea nimic. Nu scotea o vorbă, nu se mișca, sta ghemuită ca o momâie în fundul patului, într-un colț; numai în nopțile cu lună, chiar dacă perdelele erau lăsate, se da jos, umbla de-a bușele și lătra cum o auzisem.

Mai trăia dar, uitată, vestita Sultana Negoianu; ca într-o altă întrupare, iscată de vreun blestem, fusese osândită să-și supraviețuiască falnica amazoană ce, în puțini ani, izbutise, și nu era pe atunci tocmai lesne, să înspăimânte cu luxuria principatele încă neunite. Îi cunoșteam trecutul, mă îmbiase a-l cerceta enigma tulburătorului ei surâs din portrete - furtunosul trecut ce făcuse de grea ocară numele marelui neam din care rămăsese singura și cea din urmă - îl cercetasem parcă aș fi știut că avea să-mi vie prilejul să-l scriu. Nu stiu daca il stii sau nu, odor, dar iata :

Ea fusese crescută la Geneva și la Paris de unde se întorsese în țară la vârsta de șaisprezece ani cu mode și apucături ce uimiseră și făcuseră să se murmure. Impunătoarea sa zestre hotărâse pe marele vornic Barbu Arnoteanu să închidă asupra-le ochii și să-i ceară mâna. Fu o căsnicie zbuciumată și scurtă; lăuză încă după un băiat care avea să fie Maiorică, dânsa fugise cu un oarecine în Moldova unde, precum Bucureștii, o admirase și Iașii, unduind neobosită în baluri sau trecând semeață în goana calului urmată de un stol de adoratori. Ca să-și înduplece soțul părăsit să consimtă la despărțenie, îi dăruise două moșii și se măritase apoi cu fostul mare logofăt Iordachi Canta, cneaz rus și candidat nefericit la domnia Moldovei; unire și mai puțin menită să dăinuiască: traiul cu un soț zuliar și cărpănos în sălbatica singurătate a palatului de la Pandina, pierdut între codri bătrâni pe malul Prutului, nu putea avea nimic încântător pentru zvăpăiata Sultana care, îndată după venirea pe lume a unei fetițe, Pulcheria, plecase, pe furiș și fără gând de întoarcere, înapoi la București.

Cu prețul a două alte moșii se văzuse iarăși de capul ei pe care, de atunci, nu mai voise să-l lege. Și trăise. Tot atât de darnică de trupul cât de avutul ei, ca în furia mistuitoare a unei turbe, făcuse să se dea în el iama, împărătește, ba inca de la o vreme tot nesătulă și-l spurcase până și cu dulăii. Era vestita pina si-n Viena canisa ei unde se cresteau tot soiul de potai, alese nu in felul obicinuit in care se cresc ciinii, ci numai si numai dupa forma si greutatea madularului, ajungind in urma la asa marimi nenaturale-ncit biete catelele de monta trebuiau apoi cusute de chirurg. In toata saptamina primea Sultana inalti oaspeti, oaspeti cum portarul Sucevei nu vazuse nici de numerosi nici de inalti, contese, marchize, ducese, ba chiar destule printese nemtesti si de-aiurea, venite cu augustii lor consorti, de capul lor ba unele chiar cu copilele plocon sa-si faca neauzita lor placere ce, la acea vreme, era zice-se tare-ntinsa intre casele blazonate.

Mă mărginesc la a însemna potriveala dintre această patimă și de altmintreli nu prea rara ei nebunie ce nu întârziase să izbucnească. Într-o dimineață de toamnă din 1857, fusese găsită rătăcind despletită și despoiată la Herăstrău, pe malul lacului. Iata ca obiceiul Mimei are lunga isotorie, mai vechi in tot cazul decit Constitutia Principatelor. A! da, iata-ma silit să recunosc: spunându-mi că dacă voiam subiect de roman să fi mers la adevărații Arnoteni, Pirgu nu mă amăgise.