Adevarata Istorie a Crailor de Curtea Veche ~ Sora Evei

– M-a întrebat Rașelica, ne zise întorcându-se, cum un om așa fin ca mine, fecior de boier, pot să mă adun cu oameni atât de ordinari? Era mihnită pentru viitorul meu, atit de stralucit ce-ar putea fi el daca nu m-as inhaita chiar cu oricine. Am rugat-o să nu ia în seamă; unul, i-am spus, e un biet bătrân stricat, a fost pe vremuri ceva de capul lui, dar acum s-a zaharisit; celălalt e un copil.

Pașadia înghiți și tăcu. Îi urmai pilda, chiar daca greu mi-as ascunde admirarea de câtă lume cunoștea Pirgu.

Lume de tot soiul și de toată teapa, lume multă, toată lumea. Pe cine nu cunoștea într-adevăr, unde nu pătrunsese? În casele zăvorâte cu cite opt lacate ale negustorimei sperioase, mai mult speriate de inchipuirile ce singura isi plasmuia, în trufas ferecata cetățuie a ovreimei îmbuibate de belșugul survenind inexplicabil pe-o asa de trista persecutie religioasa si completa lipsa de drepturi civile, în subrezitele de vremuri dar inca mindre cuiburi ale râiei ciocoiești, pretutindeni, Gorică era primit cu brațele deschise, deși mai totdeauna nu pe ușa din față. Rămâne de mirare cum nu insufla nicăieri scârbă și teamă, cum nimeni nu voia să vadă că în potaia aceea măruntă ce se târa și se gudura rânjind pisma veghea deșteaptă. Pirgu asmuțea fără încetare pe toti împotriva tutulor, o fiară spurcată și capie, pornită pe vrăjmășie, pe vătămare, pe rău, părând a sluji soartei de unealtă de dezalcătuire și de nimicire. Mârșăvia nu se sfia de altfel să și-o mărturisească, făcându-și fală din isprăvi pentru cari legea ar fi trebuit să prevadă pușcăria sau balamucul, pe rind si-n ordine.

De școlar, își ducea prietenii anume la femei bolnave. Poate un altul ar fi facut asa josnica fapta pentru cistigul mai gras pe care-o femeie pierduta, disperata si fara clienti l-ar fi lasat in mina codosului, dar Pirgu nu minat de setea de ast cistig isi trada preaincrezatorii tovarasi, cum nici cistigul mai in urma tras de pe ei cind ii ducea la doftori nu era adevarata lui plata. Pirgu dorea atit, sa-i vada trasi la chip, cu ochii dusi in fundul capului, palizi si sfirsiti, pe feciorii de boier mai ales, pe fetii de cavaleri ai industriei, pe oricine se putea, mai ales sa fi fost mai inalti decit el. Si mai apoi, dupa ce socotea ca boala a lucrat dar mai-nainte sa se dea-n vileag le aranja intilniri galante cu fecioare sfioase, pe care tot el le-mbrobodea, cu neveste maritate dupa gelosi, cu vaduve, orice putea tocmi mai scandalos si otravitor. Cu preotese adesea, de se gaseau.

Pentru asemenea lucruri se bucura de o închipuire drăcească nesecată. Din ațâțarea la desfrâu, căruia își închinase trupul și sufletul, își făcuse un apostolat. Iscusit în samsarlâcuri și pezevenglâcuri, fusese faurul ruinei câtorva feciori de bani gata și al căderii mai multor femei; mulțumită lui, nume cunoscute se mânjiseră de necinste. Rar se petrecea murdărie în care să nu fi fost amestecat și dânsul, cel adesea numai dintr-o crudă și fără sațiu poftă de a-și bate joc, pentru care nu se da înapoi de la nimic: iscodirea, defăimarea, bârfeala, zâzania, pâra, amenințarea cu darea în jurnale a tainei încredințate sau smulse, răvașele neiscălite - toate îi păreau deopotrivă de bune, fiecare după cerință. Se năștea întrebarea ce ar fi trebuit dar să mai facă Gogu Pirgu ca să treacă drept băiat rău?

Măgulit că-l admirasem, nu trebui să-l rog de două ori ca să istorisească pățania cea din urmă a doamnei Pacht, o sordida afacere de melodrama conjugala. Fu însă întrerupt de plecarea Rașelichii. Cu pași mlădioși ea se îndreptă spre masa noastră ca să-și ia mantaua din cuierul vecin. Pirgu sări s-o ajute. Era cum nu se poate mai bine Rașelica și de minune potrivită, de-o palma-n talie si de trei mai jos. De mai aproape privita însă, fără ca frumusețea ei să-și piardă din strălucire, dânsa avea ceva respingător. Se simțea in ea, mai mult decât în alte femei, Lilica, străina, nepomenita. Sora bun-a Evei, sora rea a Evei, dușmanca neîmpăcată și veșnică, împrăștietoare de ispită și de moarte. Privirea ei liniștită, aplecându-se asupra colțului nostru, avu o scăpărare aspră ciocnindu-se de a lui Pașadia. O urma un fel de țingău adus din spate și cam deșelat, cu ochi încercănați și sticloși, cu obrajii aprinși de o roșeață nesănătoasă. O tuse seacă îl chinuia fără răgaz. În zâmbetul cu care își lua rămas bun de la Pirgu fu parcă durerea unei despărțiri pentru totdeauna.

– E Mișu, ne șopti Pirgu. E pe dric, ne lasă. L-a dat gata și p-ăsta; doi bărbați în trei ani, bașca de ce-a mai forfecat pe de-alături. Halal să-i fie, strașnică muiere, pe onoarea mea! Și către Pașadia: Ei, și dumneata ai vrea să te arunci, crezi că te țin meșii? Spune, să știu, să-ți fac vorba, intră chiar în vederile mele. În loc să răspundă, Pașadia își sorbi paharul si privi in lung.

– La adică, de ce te-ai codi? stărui Pirgu, tot îți sună coliva. Parcă nu știe lumea că de mult, numai în miambalⁱ și-n magiun îți mai stă nădejdea? Te vezi pe drojdii, caută să mori încai fericit...

1. Practic ar fi lolipoape, sau ma rog, jelibon de-ala. [↩]