Adevarata Istorie a Crailor de Curtea Veche ~ Pentru Calatoria Cea Din Urma
De întorsătura aceasta a lucrurilor, pe atât de neașteptată cât de fericită, la început, mai mult decât mine s-au bucurat cei ce trăiau de pe urma mea, lipitorile. Crezuseră că dase iar Nan de găvan. Grabnică le-a fost însă dezamăgirea și amară. S-ar fi zis că de la unchiul necunoscut o dată cu starea moștenisem și ceva din apucături. Curând am închis casa de la Cișmeaua Roșie și m-am mutat în Mântuleasa. Cai, trăsuri câini de preț, am desfăcut tot, slugilor de prisos le-am dat drumul, de prieteni m-am cotorosit, petrecerilor le-am pus cruce. Și n-am mai zăbovit pe aici o zi mai mult decât mi-a trebuit ca să-mi rostuiesc daraverile în vederea unei lipse pentru totdeauna.
Fiindcă, de hotărârea de a pieri nu m-am răzgândit pe deplin, am schimbat numai felul, alegând în locul morții îndepărtarea. Chiar altminteri, cu vremea, aș fi isprăvit tot prin a mă înstrăina, aici ce mai rămânea să mă ispitească? Măririle poate? Dar în țara unde tata nu voise să fie ministru și străbunicul să fie domn, ce mai puteam eu râvni? Și apoi, libertatea nu mi-aș fi jertfit-o nici pentru ca să port steaua împăratului în gvardie. De acum, stăpâni aveau să-mi fie numai fantasia și capriciul. Altfel ar fi însemnat să mă arăt nevrednic de atâta noroc.
Am și avut; cu carul, să vezi numai. Mai îmi rămăsese de stat în București o noapte. Înainte să mă culc voind să-mi iau dintr-un scrin pașaportul, când am dat să trag sertarul unde îl pusesem, acesta, fiind prea plin, s-a înțepenit. A trebuit un ceas să-l smucesc și să-l zgâlțâi ca să-i dau de hac și atunci altă bucurie: năzdrăvanul de pașaport, cum era deasupra, căzuse după sertare, iar sertarele nu ieșeau de tot din rafturi. Mi-a venit să fac scrinul țăndări cu toporul, doar din slăbiciunea ce am de vechituri - era un "Empire" de mahon de toată urâțenia - l-am cruțat, mulțumindu-mă să-i desprind o scândură din dos. Mi-am găsit pașaportul și nu singur. Se mai afla acolo, mototolit, un plic mare galben cu cinci peceți de ceară neagră. Pe el sta scris: "Testamentulu", cu u scurt, "meu".
Străbătut de un fior neîncercat până atunci, m-am uitat jur împrejur, deși știam bine că eram singur în casă. Afară, după obloane, răpăia ploaia de Octomvrie. Am desfăcut plicul și, cu răsuflarea tăiată, am citit voința cea din urmă a unchiului: întreaga să avere mișcătoare și nemișcătoare o lăsa Eforiei spitalicești. Am privit cu groază cumplita unealtă care, căzută în alte mâini decât ale mele, ar fi fost pentru mine ucigătoare. Am privit astfel până și cenușa în care s-a prefăcut după câteva clipe. Că nu a fost drept ce am săvârșit, se poate. Socoteală nu am de dat însă decât Celui veșnic, care după cum spunea mătușa Smaranda, pentru păcatele noastre, ale celor nobili are cumpănă deosebită și înșeală la cântar.
Ar fi fost și păcat să las să-mi scape din mâini acele bogății; fără ele stirpea nu s-ar mai fi înturnat, înainte de a asfinți, la adevărata ei menire, singura firească, aceea de a trăi liberă pe valuri. Am convingerea că nobila întrebuințare ce le-am dat a răscumpărat, mai cu prisosință decât ar fi făcut cea hotărâtă de unchi, nelegiuirile cu prețul cărora el le dobândise. În treizeci de ani de periple, am plutit mai mult poate decât laolaltă toți corăbierii străbuni și adesea i-am simțit bucurându-se întru mine care le-am purtat praporul cu cruce daurita pe mări de dânșii nici măcar bănuite, pe toate mările...
Făcu semn chelnerului, care începuse a ne da târcoale să vie la plată. Localul se deșertase. Ieșirăm și noi. Afară se limpezise și era frig.
– Da, amice, zise el, după ce făcurăm câțiva pași, averea! Să nu fi fost grija ei, nu m-aș mai fi întors eu pe aici. Zurbaua din nouăsute șapte m-a pus pe gânduri și, ca să nu fiu într-una cu inima sărită că-mi pierd moșiile, m-am hotărât, în sfârșit, anul ăsta, primăvara, să vin să le vând, să le vând chiar în pagubă. Mi s-au dat însă prețuri nebunești și de cine-ți închipui? - de țărani! Mi-a fost scris să mă mai procopsească odată oamenii ăștia; nu, adevărat îți spun, nu știi ce de ispravă sunt și de cuvânt dar și câtă deosebire între cei pe care i-am văzut în copilăria mea la Cișmeaua Roșie, târându-se câinește la scară, jos, în fața mătușei Smaranda, orbiți parcă de razele măririi ei și copiii lor, fruntașii de azi, înfipți, privindu-mă și vorbindu-mi de la om la om. Și m-a mirat iarăși de unde atâta bănet pe obștiile lor ca să poată cumpăra treizeci și opt de mii de pogoane de câmp ca nimica. Am socotit că tot așa lesne avea să meargă și cu vânzarea clădirilor din București, m-am înșelat însă amarnic; pentru cea mai ponosită, o biată prăvălioară pe la Bărăție, de opt luni mă poartă cu vorba niște pârliți de negustorași. Au înțeles pesemne că sunt zorit să plec.
Cu tot farmecul atâtor amintiri scumpe, șederea în orașul acesta mi-a părut din ceasul sosirii un surghiun și așa-mi pare oriunde mă aflu pe uscat, cu pământul mă împacă numai patima florilor, singura pe care dorul de mare n-a putut-o înnăbuși în mine... Ca străbunica Păuna, care a adus pentru întâia oară în Valahia mai multe soiuri și le sădea la Pajera cu pogoanele, sunt și eu nebun după flori; pentru orchideele mele, nu pentru mine - eu le sunt doar oaspe - am cumpărat "quinta" manuelină ce, pe țărmul Oceanului, într-un colț lusitanian de rai, a adăpostit odinioară iubiri regești. În jilăveala îmbălsămată și caldă a serelor ei uriașe, cu stupi de albine și ape vii, mă odihnesc visând între două pribegiri; la poalele grădinilor ei atârnate, mă voi îmbarca îndată ce voi simți că mi se apropie sfârșitul pentru călătoria cea din urmă...
