Adevarata Istorie a Crailor de Curtea Veche ~ Pardos Or

Pirgu o luase dar spre Poștă, noi spre Sărindar. Ceața se făcea tot mai deasă, umezeala mai pătrunzătoare. Intrarăm în localul cel mai apropiat, la Durieu, în dosul Băncii Naționale și ne aleserăm în fund masa, în colțul cel mai ferit. Dar, în acea seară, prietenul nu era în apele lui: nu povestea, nu bea, nu fuma. Ofta doar într-una și se ștergea la ochi. După ciudata bucurie ce nici cu un ceas înainte îi făcuse nu mai puțin ciudata ocară a Elenei, el căzuse într-o întristare deopotrivă ciudată. Atât de terciuit nu-l mai văzusem până atunci. Îl pândeam discret, știind că în asemenea clipe ușurare se află în destăinuire, simțeam că așa ceva nu era departe. Și nu mă-nșelam: îndată ce se reculese puțin, cu glas șovăitor el începu:

– Îți sunt dator o lămurire, amicul meu. Nu știu cum ți s-a părut că până acum nu ți-am spus cine sunt dar, te rog, iartă-mă; nu a fost într-adins. De dragul dumitale care mi-ai arătat atâta prietenie, am voit, din capul locului, să-mi calc hotărârea de a rămâne "incognito" timpul cât voi fi silit să zăbovesc pe aici și dacă nu am făcut-o încă, e numai fiindcă a lipsit prilejul. Aveam de povestit atâtea altele! Cu dumneata mi-a plăcut să retrăiesc treizeci de ani de călătorii, tot cu dumneata, de nu te plictisește, îmi voi retrăi astăseară copilăria și întâia tinerețe.

Pentru aceasta ne vom întoarce în București, deoarece de felul meu sunt bucureștean; lumina zilei am văzut-o pe Podul-de-pământ, în casele părintești din fața Viișoarei. De viță sunt însă străin,- și aici, întremându-se deodată, glasul i se polei parcă de trufie - sunt grec, urmă el, și nobil, mediteranean; cei mai vechi străbuni ce-mi cunosc lamurit erau, în suta a șaisprezecea, tâlhari de apă, oameni liberi și cutezători, vânturând după pradă mările în lung și-n larg, de la Jaffa la Baleare, de la Ragusa la Tripoli.

Din Zuani cel roșu, prin doi din fiii săi, purced cele două ramuri ale neamului. Că la obârșie am fi berberi, cum s-a străduit să mă convingă când i-am fost oaspe în palatul sau zis Palazzo Biscari, in Catania, capul ramurii siciliene, zisă cu pardosul, fiindcă la vechea noastră stemăⁱ - cruce lata or în câmp azurⁱⁱ - a adăogat, în cinstea unei înrudiri ilustre, în câmp azur cu chenar sângeapⁱⁱⁱ un singur pardos passant or^iv sau c-om fi fost de-a drept normanzi, nu se mai stie. Toți, până la cei din urmă doi, el și cu mine, am păstrat ca însemne trainice de stirpe părul roșcat și ochi albaștri, care se vadesc si-n Rif si-n valea Senei, dar netăgăduit rămâne numai că mă trag din corăbieri și e singura mea deșertăciune, căci dacă strămoșii ar fi pe alese, cum se cam obișnuiește la casele mari, pe cel dintâi l-aș voi tot corăbier; mi-ar plăcea să cobor din acel Thamus căruia odinioară, în pustietatea unei seri pe valuri, un glas tainic i-a poruncit să meargă să vestească moartea Marelui Pan. Încolo, nu mă fălesc cu nimic, nici chiar cu sângele vărsat sub flamurile Eteriei de ai mei, cei din ramura crucii, ce de la Candia s-a reintors prin Fanar pornind apoi spre Rusia și țările românești, desi ea poate-si trage obirsia de la Catepanatul de Italia din al noualea veac.

Dacă nu sunt însă eu mândru de neamul meu, el trebuie să fie de mine. Mai frumos nu se putea să sfârșească. Însușirile lui de mărinimie și de avânt, duhul de jertfă, imboldul firesc către ce e măreț, lipsa oricarei preocupari concrete ori aplecari catre glodurile lumii, toate se îmbină la mine cu-așa desăvârșită armonie, mulțumită cred faptului că în vinele mele nu se învrăjbește sânge deosebit: părinții mei erau rude de aproape, veri primari. Cam de aceeași vârstă și orfani amândoi, fuseseră crescuți împreună și între dânșii înflorise de timpuriu o idilă pe care, în pofida prejudecății, o consfințiseră prin căsătorie.

Am fost copil unic. Asupra capului meu se resfrângea via lor iubire, ei priveau cu duioșie oglindindu-se în ființa mea contopite sufletele lor gemene, mă împresurau de mii de îngrijiri. Nici laptele ce l-am supt n-a fost străin. Binecuvântat fie cerul că mi-a hărăzit o pruncie fericită. La ea de câte ori mă gândesc mi se înfățișează, fâlfâind în văzduhul senin al unei dimineți de primăvară, zboruri albe de porumbei. E cea mai îndepărtată din amintirile mele. Și e totdeodată un simbol.

Dar copilul atât de alintat nu era vesel; sufletul meu a fost întotdeauna împăienjinat de acea ușoară melancolie a firilor prea simțitoare, așa simțitoare că până și mângâierile le fac să sufere, până și plăcerea le rănește. Cu cât înainte de a-l citi pe Lucrețiu îmi dasem seama că din izvorârea voluptății răzbate ceva amar care se ascunde înnăbușitor în însăși mireasma florilor.

1. Incredibil ce aiureli funeste fara cap si fara coada publica pe post de heraldica magarul. Monoceri (adica unicorni) inlantuiti, pardosi ba eventual si-un ozene, de ce nu. Si pe deasupra si-a facut si scoala de liber-cugetatori pe tema, numa' minuni si prapastii citesti in "heraldica" autohtona. [↩]
2. Asta ar fi o stema cit de cit general aliniata cu steme bizantine in uz de pe la anul o mie-ncolo. [↩]
3. Tincturile sunt de trei feluri, metale, culori si blanuri (asta din urma-i ciudatica dat fiind ca blanurile-s de fapt modele, nu culori). Din blanuri mai frecvent e sobolul (alb cu negru) si singeapul care-i un soi de veverita (vair), conventional desenat albastru-alb. Practic vorbind niste puncte-acolo. [↩]
4. Asta-i o derivatie oarecum credibila din stema normanda, doi leoparzi pasant or in cimp gules. [↩]