Adevarata Istorie a Crailor de Curtea Veche ~ Nebunia Universala

Cam o lună înainte de seara de la care purcede istoria de față, la birtul franțuzesc unde domnului Pantazi i se păstra cu sfințenie masa, în colțul cel mai adăpostit, era la ceasul cinei zarvă mare. Ce anume prilejuise, în strâmta încăpere, gălăgioasa adunare a tot ce Bucureștii aveau mai moțat, nu țin minte. Stiu numai că repede sătul de a privi acea lume anostă și deșartă mă hotărâsem tocmai să-mi aplec nasul în taler când avu loc o intrare ce merita într-adevăr să nu fie trecută cu vederea. O clipă mi se năzări că, folosindu-se de învălmășeala unei cirezi tâmpe de malaci se strecuraseră într-un țarc două fiare hămesite...

Era una din acele împerecheri strânse, datorite de obicei vițiului, așa strânse că de la un timp nu se mai pot închipui singuri cei ce le alcătuiesc. De bună seamă tot vițiul trebuia s-o fi înnădit și pe aceasta, căci altceva ce ar fi putut apropia doi oameni atât de deosebiți? Unul în vârstă, cănit și ferchezuit la deznădejde, purta pe un trup înțepenit, dar zvelt încă, un cap cum veacul nostru nu-și mai dă cazna să plăsmuiască și părea chiar întors din vremuri de altădată acel chip aprig ale cărui trăsuri semețe purtau pecetea răzvrătirii și a urii. Celălalt, mai tânăr mult însă coclit și buhav, cu-n ten hepatic, legănind pe niște picioruse subtiri cu impresie de scobitori si arcuite în afară o burtică ascuțită, oglindea pe fața-i rânjitoare și botoasă josnicia cea mai murdară. Cel dintâi, foarte rece, își rotise încet privirea posomorâtă pe deasupra capetelor, celui de-al doilea îi jucau fără astâmpăr ochișorii vioi și refecați sclipind de vicleană răutate. În tot, impresia ce o da acesta din urmă era numai în paguba lui, iar alăturea de domnul cel trufaș făcea să-i reiasă și mai respingătoare mutra obraznică de marțafoi.

– Dumneata nici apă la gârlă nu găsești, bombăni el așa ca să-l auzim noi, tot eu, tot Pirgu sireacul!

Pasadia isi opri ochii pe mine, vii si patrunzatori, pesemne singurul chip familiar din incapere. Am sarit in picioare ca din arc si de indata l-am poftit sa ni se-aseze. Pirgu, nauc de conversatia noastra, privind la niste tirgoveti ce-nghesuiau intre dinsii la masa o dudie tinara si nostima dar cam cu ghes la rotunjeala judecind ori dupa palmele grasune ori dupa graba cu care-nghitea tot si-orice-mbucatura bravii electori de-al treilea ii infundau inspre gurita porni tot intraceeasi clipa inspre ei, cumva la dreapta. Cum bratu-i se afla inca in captivitate sub cotul ghintuit al lui Pasadia, picioarele-i slabute pornira-n drumul lor fara de trup, si toata alcatuirea aceea scirbavnica se pravali la podea, aterizind in fund intr-o penibila flatulatie. L-am privit cu multa bunavointa, de altfel sincera precit era de meritata si l-am intrebat ce va fi gasit, aur ori pietre scumpe ? Ce prospecteaza el acolo-n Indiile dusumelii ? Foarte oparit s-a asezat far' sa-l mai invite nimeni pe scaunul ramas gol, scaun cam inalt poate pentru el, si-si petrecu o vreme pufnind si frecindu-si in cel mai obscen si nepotrivit mod partea vatamata. Purcesei la înfățișările de rigoare intre cei doi oaspeti de seama, si le făcui cu atât mai mare plăcere cu cât de mult doream o apropiere între aceste două ființe, Pașadia și Pantazi, așa menite să se înțeleagă și să se prețuiască. Ținurăm deschis localul până la ziuă. Pirgu plecă și se întoarse de mai multe ori, din ce în ce mai beat. Ca să-i dovedească lui Pantazi, pe care din "nene" nu-l scotea, cât îl iubea, îl tot săruta mereu.

– Nu mă mai lăsați să-l pup, fraților, ne rugă, că-l trimit la Govora.

– Bufon abject, îl mustră Pașadia, vezi să nu te trimitem noi la Mărcuța!

Ar fi fost drept atunci să mergem cu el acolo preventiv și noi ceilalți trei și să nu ni se mai dea drumul. Ca să fim împreună, Pantazi și cu mine nu urmarăm oare în viața lui de noapte pe Pașadia care, la rândul său, se lăsa călăuzit orbește de Pirgu? Mi se dezvălui astfel o lume nebănuită, cu blestemății la cari, de n-aș fi fost în ființă martor și le-aș fi auzit de la altcineva, le-aș fi crezut că țin de tărâmul născocirii.

Bucureștii ramăsese credincios vechei sale datini de stricăciune; la fiece pas ne aminteam că suntem la porțile Răsăritului. Și totuși, desfrâul mă uimi mai puțin decât descreierarea ce domnea în toate rândurile; Rasaritul Soarelui, apusul mintilor ai putea zice far-a fi prea departe de-adevar. Mărturisesc că nu mă așteptam să văd dospind țicneli atât de numeroase și de felurite, să întâlnesc atâta nebunime slobodă. Cum nu-mi fu dat să găsesc mai pe nimeni la care, mai curând sau mai târziu, să nu se dea pe față vreo meteahnă, pe care pe neașteptate, să nu-l aud aiurind, la sfârșit pierdui nădejdea să cunosc, în carne și oase, făptura omenească pe deplin teafără la minte, sau daca nu pe deplin atunci macar teafara pe-un timp mai indelungat. Chiar si asa, nebunia nu-i ceva de luat in seama decit ca exotism. In locul in care s-ar gasi adunati numai nebuni ea inceteaza de la a fi un ce deosebit, pitoresc, fascinant poate. Facindu-se norma si noima locului nu mai poate fi prin aceasta decit un biziit enervant - altfel felcerii ospiciilor s-ar prapadi pe capete de ris in loc sa se ticneasca-ncet, incet, si ei. Numărul cazurilor interesante rămânea deci restrâns și, printre ele, vrednic de cercetare într-adevăr nu-l socotii decât pe al lui Pașadia.