Adevarata Istorie a Crailor de Curtea Veche ~ Mama

Nu-mi închipui să se afle mulți oameni pe cari viața și vârsta să-i fi schimbat atât de puțin cât pe mine. Până la moarte voi rămâne același: un visător nepocăit, pururi atras de ce e îndepărtat și tainic. Eram foarte mic când, uitând de joacă, mă furișam în grădină să ascult de după uluci cum o femeie peltică îngâna cu glas slab, alături, un cântec, același, parcă o aud: "O pasăre-n zbor, râu de plăcere, eu vin a plânge a mea durere"... și apoi suspina cu caturi, îndelung. De la un timp, nu s-a mai auzit cântecul... Pe înserate, îmi plăcea să mă așez cu Osman, dulăul, pe prispă și să privesc cum răsar stelele. Din întâii ani ai vieții mele, acum când m-am întors în locurile unde i-am petrecut, și poate ca semn al ivirii bătrâneții, amintirile de soiul acesta se deșteaptă tot mai vii, ating uneori chiar nălucirea. Mi s-a întâmplat, în Cișmegiu, să mă revăd aievea, copil, așa cum eram acum o jumătate de veac, când sub aceiași copaci mă purta de mână mama Sia.

Alături de părinții mei, în inima mea își are locul mama Sia, buna noastră mama Sia, femeia de încredere care i-a dădăcit și crescut pe dânșii ca și pe mine. Era privită ca o rudă, se șoptea că era chiar, simbrie nu primea, sta cu noi la masă și ne chema pe nume, bombănea și socrea pe toți din casă, unde stăpână de fapt era dânsa; mama nu știa de nimic.

Mama era o păpușă, păpușa cea mai drăgălașă, cea mai dulce. De frumusețea ei mersese vestea; s-o fi văzut despletindu-și bogatul păr ca mierea arsă și să fi întâlnit adânca privire a ochilor ei albaștri cu sprâncene negre, ai fi zis că una din acele albe Magdalene zugrăvite în zilele cele mai galeșe ale decăderii școalei italienești pogorâse însuflețită din cadră. Deși am iubit-o până la idolatrie, tot mi se pare că n-am iubit-o destul și la gândul acesta mă cuprinde remușcarea. O cântare ce se stinge, o floare ce se scutură, o stea ce cade mi-aduc de dânsa negreșit aminte și atunci icoana ei se adumbrește de farmecul celor pieriți înainte de vreme așa duios că nu o pot întrezări decât prin lacrimi.

La tata am ținut altfel, simțimântul ce s-a închegat cu încetul pentru dânsul a purces de la judecată, întemeiat pe admirare. În coconașul sclivisit, cu mâini de femeie, care la Paris trecuse drept englez după înfățișare și felul de a se purta se dezvăluiseră virtuți rare, un caracter. Învățătura lui și ocrotirea domnitorului Alexandru Ioan, la care se bucura de mare trecere, îl făcuseră să fie numit de-a dreptul la Curtea de Apel și repede înaintat la Înalta Curte. Fusese apoi deputat. Secularizarea averilor mănăstirești și împroprietărirea țăranilor ii poarta in faptura urmele penitei, chiar daca nu de-a dreptul semnatura. A fost cel mai tânăr dacă nu și cel mai de seamă dintre acei câțiva bărbați cu vază ce, după răsturnarea lui Vodă-Cuza, s-au retras din viața politică pentru totdeauna. Eram băiat răsărit când, într-o după-amiazi, au venit la noi doi boieri necunoscuți și au stat închiși cu dânsul în salon mai bine de un ceas. Înainte de plecare, tata i-a lăsat nițel singuri și a trecut în iatac la mama, apoi s-a întors ca să ducă pe neașteptații mosafiri până în uliță, la trăsură. Seara am aflat că tata ceruse și învoirea mamei ca să nu primească să fie ministru.

De altfel, de teama ca liniștea ce domnea în cuibul nostru să nu fi fost câtuși de puțin tulburată, tata nu lua nici o hotărâre fără să n-o fi întrebat și pe mama, lucru care-și avea, firește, și neajunsurile lui. Din pricina ei, deși în belșug, trăiam mai prejos de puterile noastre mult, viața ce duceam nu era, după cum s-ar fi căzut, boierească și de vreo schimbare cât de ușoară în ale ei, mama avea groază. Niciodată dânsa n-a voit să se miște din București; să fi mers și ea la țară, la vie, la băi - ferit-a sfântul - și trebuie să fi avut hazul lor călătoriile acelea cu chervanul la Borsec sau la Zaizon. Până și de acasă se urnea greu. Cine ar fi crezut că tocmai dintr-însa era ursit să nască omul care avea să ocolească pământul de mai multe ori!

Biată mama, câte avea! Era friguroasă cum nu se mai poate, de căldură pătimea, soarele să n-o fi atins ori vântul, lumina îi făcea rău, întunericul o apăsa, curentul o tragea, la zgomotul cel mai ușor tresărea speriată. Dacă vedea sânge, leșina. În petreceri - și era atât de sărbătorită - nu afla decât oboseală. Prietene de seama ei nu ținea să aibă; în schimb, la noi s-aduna zilnic un guraliv sobor: cocoșnețe de mahala ușarnice, puțind a sărăcie, preotese, moașe, dulcețărese, femei de rând meștere să dea cu cărțile sau să citească în cafea. Cheful ei era să se îmbrace țărănește, cu vâlnic și maramă, să-și atârne la gât mărgean ori lefti și mărturisea cinstit că lăutarii îi plăceau mai mult decât opera italienească.

"Anicuța trage a prost", avea obiceiul să spună despre mama tușa Smaranda. Și când, la moartea acesteia ne-au rămas casele cele mari cu paraclis de la Cișmeaua Roșie, tot mama a fost care n-a voit să ne mutăm în ele, zicând că pe Podul-de-pământ, sau de pastramă, după porecla veche, era mai frumos. Avea poate dreptate: între Sfântul Constantin și Sfântul Elefterie, de la Giafer la Pricopoaia, acolo unde azi stăpânește paragina, se ținea grădină de grădină, numai pomi roditori, liliac, bolte de viță. Mușețelul și nalba năpădeau curțile, pretutindeni leandri, rodii, lămâiță, la ferestre se înghesuiau ghivecele de garoafe, de mușcate, de cerceluși, de indrușaim de șiboi. Iar dincolo peste gârlă, închizând zarea, se împânzea, scăldat în verdeață, dealul Cotrocenilor!

Prietenul se opri aci, zâmbind, își aprinse cu tabiet țigara porunci cafele, vin. Și reluă numaidecât firul povestirii.