Adevarata Istorie a Crailor de Curtea Veche ~ Adio
Ce-aveam a face decit a ma ocupa de-nmormintare ? Îmi trebuia cineva să mă ajute și nu cunoșteam pe nimeni mai priceput ca Pirgu. Plecai deci să-l caut dar nu fu treabă ușoară. Din Dușumea în Vitan, din Geagoga în Obor, schimbând birjă după birjă, i-am călcat de-a rândul și de mai multe ori toate culcușurile, fără a-i da de urmă. Din toți pe cari i-am întrebat despre el numai Haralambescu îl văzuse în ajun, seara, la Moși, beat ca un porc, cu o desculță borțoasă în luna a noua. Pe la două după prânz renunțai la căutare și mă hotărâi să-mi iau inima în dinți și să-mi îndeplinesc singur trista misie. Dar înainte, cum nu gustasem nimic de seara trecută și simțeam că mă ajungea oboseala, intrai la Capșa să mă întremez cu o cafea și un kirsch. Când acolo de cine să dau cu ochii? de Gore, de Gore Pirgu în ființă. Cătrănit și la față ca ficatul, înjura supărat.
– Credeam, îi zisei, ca după succesul de aseară să te găsesc mai mulțumit. Rânji larg:
– A fost "di granda", era să fete pe mine, pe onoarea mea! Și, în vreme ce-mi sorbeam cafeaua și kirsch-ul, îi spusei de ce era vorba. Nu fu nevoie să-l rog ca să ia totul asupra-și. Îi dădui mână liberă și nu avui de ce să mă căiesc. Cei doi iubiti amici fura prohoditi domnește, ca împărătii din Bizanț când a treia zi, cea mai frumoasă zi de mai, ii coboriram la lăcașul cel veci cu toate florile din București. Ce mă izbi la acea înmormântare nu fu nici deznădejdea afisata de-un intreg popor care in viata nu-l cunoscuse pe unul si nu-l respectase pe celalalt, nici jalea atit de autentica de care nu ma-ndoiam ca se cumparase pe galbeni, nici aerul nerușinat de mulțumire al liotei de Arnoteni, nici disperarea poate adevarata a Mimei sau tifna miniata a Titei. Ce ma uimi fu linistea, o liniste de profund sfirsit de lume. Fara o boare, fara un glas de pasare, clopotele sunau dogit, orice reverberatie se intuneca si vocea omeneasca n-o auzeai de la distanta de doi pasi, parca aerul tot se facuse cumva de miere, de piftie, de vatuiala.
Înainte ca Pirgu să-și fi sfârșit cuvântarea, muncit din ce în ce mai mult de gândul că Pantazi isi facuse seama si stapinit de-un tainic, neinteles imbold mai presus de orice vointa omeneasca ti-am spus cum iti amintesti atunci sa ma urmezi. Tu m-ai urmat. Tita, din urma ta, tinindu-ti trena, Mima venind de partea mea si luindu-mi bratul ne-au condus in acel cring unde, fara cuvint si fara-mpotrivire, mi te-ai dat, fecioara. Iar apoi am dormit, si-am visat.
Se făcea că la o curte veche, în paraclisul patimilor rele, trei Crai, mari egumeni ai tagmei prea senine, slujeau pentru cea din urmă oară vecernia, vecernie mută, vecernia de apoi. În lungile mante, cu paloșul la coapsă și cu crucea pe piept și afară de scarlatul tocurilor, înveșmântați, împanglicați și împănoșați numai în aur și verde, verde și aur, așteptau ca surghiunul nostru pe pământ să ia sfârșit. O lină cântare de clopoței vestea că harul dumnezeiesc se pogora asupra lumii: răscumpărați prin trufie aveam să ne redobândim fiecare cuvenitele locuri. Deasupra stranelor, scutarii nevăzuți coborâseră prapurele înstemate și una câte una se stinseseră cele șapte candele de la altar. Și plecam tustrei pe un pod aruncat spre soare-apune, peste bolți din ce în ce mai uriașe în gol. Înaintea noastră, în port bălțat de măscărici, scălămbăindu-se și schimonosindu-se, țopăia de-a-ndăratelea, fluturând o năframă neagră, Pirgu. Și ne topeam în purpura asfințitului...
Ti-am spus atunci ca "Tu, femeie, n-ai a ma intreba. Ai a-mi urma.". Au trecut luni dar tin preabine minte ce am spus, ti-am vorbit alegind cuvintele dup-o straveche socoteala. Tu te-ai supus si ai lasat in urma, Bucuresti si tot, poate sa nu-ti fi fost de tot usor, oricit de bine ori de trist cursese-acolo viata ta. Dar iata ca mai e ceva : ti-am scris pe lung in loc sa-ti spun in fata, draga mea, ca sa citesti si sa patrunzi si ca sa porti scrisoarea mereu asupra ta.
Omul acela cam ciudat de care-ai zis aseara ca poate te-ar fi deocheat... omul acela nu e om. E Pirgu. E Gore, fara putinta de tagada, s-a preschimbat la chip, a-ntinerit parca dar pe mine nu ma poate insela. Tu nu l-ai vazut niciodata in Bucuresti, atunci nu ma gindeam si nici nu stiam atitea cit sa-mi iau seama, dar niciodata nu ti-a iesit in cale-atunci, ti s-a ferit din drum. N-a fost niciodata unde l-ai putea vedea desi noua mereu, tustreora, ne da tircoale.
Nu stiu ce planuri face - nu-i locul muritorilor sa patrunda lucratura sa - dar sigur pot sa-ti spun ca istoria mea, istoria ta nu e urzita din potriveli fara insemnatate si nimereli intimplatoare. Nu degeaba s-a rugat de noi luni in sir sa venim la Arnoteni, nu ne-a dus el ci s-a rugat de noi, nu degeaba a incurcat si-a tesut ite, nu degeaba si-a bagat coada. Ceva e-n plan, ceva are de gind si tare ma tem ca socoteala-i se intinde si peste soarta ta.
Vei sti daca-i asa fara putinta de tagada cind iti va iesi Mima in cale, si-atunci, privindu-i trupul gol ce se rasfata fara rusine-n soare intoarce-te si daca-n umbre vei distinge-n urma gura strinsa a Titei... atunci vei sti, si-n scurta vreme vei vedea plutind, spectrala aratare, copila cu ochi rai de odinioara.
Cu zorii se incheie viata mea. Scaparea ta si-a plodului ce porti in pintec atirn-acum de cita minte ii avea. Adio, draga mea.
