Statele Unite ale lui Ionescu

Citind despre cum increderea in sine naste monstri probabil ca va gindeati ce mare noroc avem ca nu exista vinzatori de-aia de loz in plic cu o suta de mii de lei bucata, asigurindu-se astfel supravietuirea familiilor Ionescu, sanatatea venerica a doamnelor Ionescu, fericirea gresiva a automobilelor Ionestilor si asa mai departe.

Din nefericire, aceasta presupunere este falsa. O economie functionala e plina ochi, indesat si cu virf de astfel de vinzatori si de astfel de lozuri, prin insasi natura lucrurilor. Cel mai bun exemplu in acest sens este si cea mai functionala economie de piata din lume, pina sa devina acum vreo zece ani asa cea mai disfunctionala economie de piata din lume. Cum se zice, unde-i multa minte si prostie destula, si cine conduce cea mai performanta, rapida, puternica si aratoasa masina are si cele mai bune sanse s-o propteasca intr-un stilp. C-asa-i in tenis.

Acum doua sute de ani, cind si-au cerut politicos, cu caciula in miini, voie sa-si administreze afacerile proprii dupa cum se pricep ei de la stapinii lor (noi adica, europenii) si neprimind si-au luat-o singuri, americanii s-au pus cu fundul pe treaba ceva nemaivazut. Trei sau patru generatii au construit cu osirdie pentru ca sa aiba de unde se prabusi o a cincea, compusa aproape in exclusivitate din Ionescu. Dupa care iarasi trei sau patru generatii, dupa care iarasi Ionescu, dupa care iarasi munca si apoi iarasi Ionescu (de asta din 1929 ati auzit sigur). Dupa care iarasi munca pe brinci, si-un razboi in Europa care le-a consfintit suprematia, economica, financiara, industriala, militara. Suprematia muncii pe brinci. Si apoi anii 50 ai reconstructiei si dupa aia...

Dupa aia, Ionescu! Cindva prin anii 60 a inceput sa-si faca simtita prezenta cea mai stupida idee dintre toate ideile de care-i capabila umanitatea : ideea ca "increderea in sine" e mai importanta decit realitatea obiectiva. Ca-i mai important sa crezi cu sinceritate, fierbinte, ca esti bun decit sa incerci sa afli cam cit de bun esti in realitate, si cam ce-ai mai avea de facut ca sa fii si mai bun. Idee de-o stupiditate contagioasa, care s-a latit nemasurat in anii '70, ajungind sa persuadeze pe toata lumea (ca deh, omul fiind maimuta la baza, lenea funciara nu necesita multa incurajare exogena ca sa se manifeste).

Asa incit populatia de Ionescu s-a tot largit si s-a tot largit, rozind ca un vierme insasi radacinile bunastarii din care se infrupta : umilinta. Munca, munca umila, constiinta acuta al propriei neimportante, sentimentul acut al propriei insuficiente. Pe masura ce tot mai multi Ionescu luau locul tot mai multor Popescu, societatea a inceput incet-incet sa capieze. Proprietati de zece lei erau evaluate de Ionescu-5874 la o mie de lei, in baza evaluarii de anul trecut a lui Ionescu-2347 la care se adauga procentul de inflatie al increderii in sine a lui Ionescu-5874. Dupa inca un an, sau dupa sase luni, Ionescu-9442 venea la rind, evaluind aceeasi proprietate la o mie cinci sute, doua mii, zece mii, cincizeci de mii.

Capacitatea lui Ionescu de-a munci "in viitor" era valorizata astazi intr-un mod nebulos, si asa nenumarati Ionescu reali au ajuns sa ia credite reale egale cu salariul lor, cel pe care l-ar putea cistiga daca ar cistiga toata viata, de la 30 pina la 60 de ani, in fiecare an exact la fel de mult cit cistiga azi. Intr-o lume fara boli, fara razboaie, fara incendii, fara falimente si fara concedieri, intr-o lume in care el, Ionescu are acelasi chef si-aceeasi capacitate de munca la 60 de ani cum avea la 30, in acea lume Ionescu isi poate plati creditul angajat, daca nu maninca. Dar el, Ionescu, are incredere in fortele lui proprii, si anume, in fortele lui proprii de-a nu se imbolnavi, de-a nu se zaharisi, si de-a munci fara sa manince, treizeci de ani. Este ca fantasmele organizate statal ale comunismului sunt mici copii pe linga fantasmele personale ale Ionescului din capitalism ?

Incet-incet, pe masura ce toti mai multi cetateni-Ionescu saturau incet-incet societatea au inceput sa apara distorsiuni semnificative. Incet-incet s-a infiripat un ecart intre valoarea totala a bunurilor si valorilor disponibile in economie si valoarea evaluata-Ionescu a acelorasi. Incet-incet a inceput sa se umfle o bula, incet-incet imaginatia agregata a reprezentarilor sociale ale populatiei de Ionescu a capatat tot mai mare distanta fata de realitatea cruda.

Citeam astazi ca un oarecare profesor de economie la New York estima pierderile totale ale sistemului financiar american la 3,6 trilioane de dolari. Estimarea mi se pare o subevaluare drastica. Dupa mintea mea, incepind din 1971 si pina astazi societatea americana a introdus un ecart intre valoarea agregata a bunurilor si serviciilor disponibile la ei acolo, si valoarea reprezentata a acelorasi egala cu produsul intern brut pe 10-20 de ani. Ceea ce inseamna, cu alte cuvinte, ca in cei patruzeci de ani care-au trecut din 1971 americanul mediu a muncit in medie douazeci. Ca din opt ore de munca ale zilei el a executat cam patru si a visat cam patru. Ca si-a facut treaba cu jumatate de gura, avind "incredere in fortele proprii", si anume in fortele proprii de-a nu recunoaste faptul ca munceste prost, putin si scump.

Pus la socoteala, produsul intern brut pe douazeci de ani vine vreo doua sute de mii de miliarde de dolari. Nu 3,6 mii de miliarde, nu 30 de mii de miliarde, nu saizeci de mii de miliarde. Doua sute de mii de miliarde, 200,000,000,000,000. Salariul lunar mediu net a vreo mie de miliarde de romani, sau cu alte cuvinte a tuturor romanilor care-au existat de la Burebista si pina astazi.

Sau cu alte cuvinte, o gaura destul de mare.