Showgirls

Showgirls (un film de Paul Verhoeven dupa un scenariu de Joe Eszterhas cu Elizabeth Berkley, Gina Gershon si Gina Ravera, 1995) este exceptional.

Din pacate, daca nu puteti gindi decit in cadrul canonului (in care femeile sunt X si nu X1 sau X', ce sa mai vorbim de K, iar barbatii sunt Y si nu Yb sau Y'', ce sa mai vorbim de L, in care a, b, c, d, e, f etc sunt permise iar q, w, r, t, y, u scl sunt interzise) atunci va va fi imposibil sa receptati acest film magnific. Privit prin ochi formatati de cliseele cinematografice la putere de catre minti limitate de conventiile sociale ale modernitatii, filmul de fata va va aparea undeva intre ridicol si absurd. Jenant. De neprivit.

Daca aveti suficienta mobilitate mentala si suficienta cultura vizuala cit sa intelegeti cliseele drept clisee, si sa va puteti deconstrui in timp real propria experienta (cinematografica si sociala), atunci filmul e o nestemata fascinanta, un fel de Goodfellas, Godfather (I si II) si Scarface (plus Casino si inca doua-trei) rulate intr-o singura superproductie de proportii epice.

E o poveste despre bani, putere si respect, e o poveste rotunda, in care firele se intretes cu o eleganta rara, e o naratiune echilibrata si sofisticata a unei lumi in care nu exista si nu conteaza decit femeile. Spre deosebire de numeroasele incercari stupid-teziste realizate de idioti si idioate care n-au absolut nimic in clin ori in mineca cu realitatea sau lumea asta (ca de exemplu, ca de alt exemplu), acest film chiar aduce la viata o lume a femeilor. Care culmea, chiar exista, chiar a existat si chiar va exista. Anume, a existat dinainte sa se inventeze feminismul si va exista dupa ce se va uita ca a existat cindva o ideologie a muierilor proaste da' increzute, la fel de irelevanta-n lumea asta ca si ele.

Daca intelegi femeile (da' de-adevaratelea, ca gradinar batrin trandafirii, ca fintina apa, ca mare nisipul) nu poate sa nu-ti fie draga curva blonda care de fapt nu-i curva, nu poti sa n-o admiri pe negresa care urmareste o puritate "perfecta" care de altfel i-e inaccesibila (pentru ca puritatea perfecta, ca si orice perfectiune-n lumea asta e rezervata strict unora, perfectilor, si nu-i tangibila indiferent de eforturile celorlalti, "muncitorilor" sa le spunem astfel), nu poti sa n-o stimezi (literalmente) pe muritoarea care-si cunoaste sensul si cunoaste semnele, care stie bine ca viata e ca un castel de nisip si tot ce doreste-i sa profite, doar un pic.

Imi vine sa spun ca acest film e cea mai importanta reusita cinematografica a mileniului trecut. Mi-ar face placere, dar nu-i adevarat : contine suficiente bilbe si suficiente scapari. Tehnic vorbind afirmatia ar fi prea tare, si indefensibila. Totusi, bilbele si scaparile nu-l fac neaparat un film mai prost. Privit dintr-o anumita perspectiva se poate spune ca-l fac chiar un film mai bun.

Actritele sunt slabe, toate trei. Elizabeth Berkley are o precizie a miscarilor care e folosita la maximum de regizor, dar joaca aproximativ cu talentul unei Carmen Bruma, sau oricarei prezentatoare a orei de educatie fizica pentru grasane corporatiste. Gina Gershon are cam doua figuri in repertoriu, ai senzatia ca regizorul joaca Mortal Kombat pe PS2 cu ea. Gina Ravera ar fi numai buna de un videoclip sau o reclama la ceva. Eszterhas e un geniu, Basic Instinct si Sliver sunt nimic pe linga splendoarea asta, si alea au fost filme bune la vremea lor.

Iar Verhoeven m-a lasat cu gura cascata. N-am idee ce sa zic. Nu stiam ca ar conta ca regizor, dupa chestia asta nu m-ar surprinde nimic. Nici sa se dovedeasca un Quentin Tarantino mai puternic, nici sa dispara intr-o gramada fumeginda de rahaturi inenarabile.

Filmul a avut o receptie slaba, scufundind practic cariera lui Elizabeth Berkley. Ultima parte e de inteles, fata joaca prost. Prima parte e de neinteles, pina cind intelegem ca oamenii sunt idioti, sau mai propriu spus incapabili sa gindeasca in afara canonului, si cu siguranta nedispusi sa-si deconstruiasca ceva. Orice.

Asta este. In tot cazul eu sunt recunoscator pentru acest film.