Romania, rafinamentul si luxul - ultima parte

Am sa ma confesez voua, dragilor, ca duhovnic n-am. M-am trezit azi dimineata cu o idee, anume ca poate n-am facut ceva ce-ar fi cazul sa fac, totusi. Si, de buna credinta, in loc sa-mi servesc micul dejun, m-am apucat de lucru.

Lucrul s-a vadit mai dificil de facut decit mi-a fost sa mi-l explic mie insumi prin vis. Articolul respectiv s-a transformat pe de-o parte intr-o banala introducere, si pe de cealalta a zacut in drafturi zece ore, pentru ca avea nevoie de-o referinta care nu exista pe web, pe care am introdus-o eu, si asa mai departe. Intre timp am cedat nervos si m-am dus sa maninc, au intervenit problemele lumii afacerilor in discutie, si uite tot asa. Iata ca intr-un final m-am putut apuca sa termin introducerea si sa ma apuc de scris. Chestie care s-a vadit inutila : si noul articol tot o continuare la introducere e.

Dar intr-un final cred ca ma apropiu de sfirsit, si-a fi textul asta ultima chestie de voiam s-o zic pe tema. Poate.

In tot cazul, s-o luam pe madam Protopopesco. Ea n-are casa, ca nu-i mahalagioaica, si nici nu locuieste la bloc, ca nu-i cusatoreasa ori servitoare. Are hotel, adica palat, adica chestie de-aia cu salon, cu scara interioara, cu policandru de cristal si asa mai departe. Si are slugi, nu adica o babuta s-o ajute la curatenie sau vre-o zgitie sa-i alerge copii prin casa, ci douasprazece suflete pe socoteala ei si-a domnului Protopopesco.

Ce face ea ? Cum isi ocupa timpul madam Protopopesco ?

Pai, sa vedem. In primul rind, publica-n carnetelul lui Claymoor ca are zi fixa, vine lumea la ea in vizita. Cine, adica ? Pai, fiind sapte zile intr-o saptamina are deci nevoie de-un minim de-o duzina de prietene pe-o minte cu ea, sa se poata vizita reciproc. Doua duzini de capsoare-nzulufate n-ar strica, sa se poata si dusmani intre ele, sa nu stea toate prietene ca proastele naufragiate pe-o insula sau ceva. Deci asta inseamna la minim o lista de mess cu vreo douazeci de nume pe ea. Chestie care-i deja munca serioasa, mai ales ca numele alea-s de femei.

Daca tine zi fixa pai in ziua aia tre' sa se ocupe de supervizat aprovizionari, de managerizat gatit (adica haine), de supravegheat gatit (adica mincare) si asa mai departe. Dupa care are datoria sa fie ravissanta-n salon, s-o admire aia de vin in vizita, sa primeasca elegant complimente, sa tina grija sa nu se calce madam Piscopesco cu madam Poscopicu pe sub masa, ca-s certate de la nu se mai retine ce, chestii de-astea. Mai departe, macar de trei-patru ori pe saptamina are a se duce ea in vizita, a face complimente, alea. Mers la opera, sau la cursele de cai, sau pe la baluri sau pe unde-n public macar o data pe saptamina. La dejun la rege, daca este rege, daca nu la ambasada Frantei, daca este Franta, macar o data pe saptamina.

Bine, dragi cititori. Hai acum sa ne jucam de-a un joc, ca sa intelegem problema. Deci, ziceam ca eu sunt Piscopesco, si tocmai ce-am paradit niste milioane de euro ca sa va cumpar si utilez casa descrisa, am angajat servitorii, toate-s gata. Ce va ramine dumneavoastra de facut acum e sa va ocupati de cealalta jumatate : voi ca salonu' meu sa ramina vestit prin veacuri pentru causeria intelectuala debitata acolo. Deci, aveti cam juma' de ceas sa inventati un plan pe-un an de zile, care plan implementat sa va aduca salonu' cela. Iara daca nu reusiti, va bat.

Nu-i o metafora, va iau, va dezbrac la piele si incerc pe trupu mneavoastra, cit oti fi de madam Piscopesco, toate chestiile de le gasesc prin casa, de la cablul prelungitorului electric pina la sifonierul ud.

Ei, v-ati baga la asa afacere ? Si daca da, cam cum ar suna planul acela ?

Pentru ca nu-i tocmai simplu. Daca aduni douazeci de proaste de pe strada conversatia va lincezi in jurul retetelor de muraturi si a puterii maicii preciste. Urmariti citi oameni pot sustine o conversatie jumatate de ora, fara sa decada-n privit la televizor sau privit in gol. Cind ati vazut ultima oara sase oameni discutind chestii interesante pentru ei ? Da' nu psihoterapie cu problemele ramase de la serviciu, nu golaneli cu echipe de fotbal si povesti vinatoresti de la pescuit de gisculite. Iara dumneavoastra nu va ajung sase persoane, aveti nevoie de douazeci, precum nu va ajunge o jumatate de ceas, aveti nevoie de minim patru, daca nu chiar opt. Si mai sunt poate cinci sau poate douazeci de alte saloane in oras, care se bat pe respectivii capabili de-asa ceva, dat fiind ca cinci milioane se gasesc mai usor decit un om inteligent si cultivat. Ce faceti ? Pinditi universitatile ? E drept, cam asa faceau in anii 1900 la inceput, doar ca pe-atunci universitatile erau usor altceva, si din punctul de vedere al compozitiei si din punctul de vedere al produselor.

Da' sa lasam asta, ca-i treaba grea si poate nu pentru oricine. Sa luam o sarcina mai simpla : cum va imbracati ?

Cam asta-i chestia, si cam de-asta-i asa mare tristete cu rafinamentul si cu luxul la noi in patrie : nu-i treaba simpla, si n-o poate oricine. Iar pe la noi deocamdata lumea nici macar n-a prea apucat sa-si chiar puna problema. Da' vorba ceea, in inca 20 de ani ? Cine stie...