Recunoasterea geniului!

Da mai frate, deci a geniului, bine ? Nu vorbim aici de simplu talent, ci de-a dreptul de GENIU. Cu G mare. Precum si cu E mare. Si N. Si I, si U. Toate MARI.

Iara daca nu se gaseste geniu cu toate mari atunci om vorbi si de geniu asa, mai modest pina la moderat, sau in lipsa de geniu deloc merge si cu talent, sau macar o pricepere oarecare daca este. Ce-aveti, e bine.

Imi atragea prin viu grai atentia o domnita preocupata de bunastarea mea (cum sunt de altfel toate domnitele cu care discut eu) ca daca tu (recte eu in aceasta discutie, da' sa-i dam o alura generala sub a carei larga mantie sa se poata simti incalzit oricine) spui oamenilor ca nu te intereseaza recunoasterea lor atunci ei se vor abtine de la a se exprima in acest sens, chiar daca de buna credinta si onesti fiind altfel si-ar fi manifestat recunoasterea. Din care imprejurare TU PIERZI! (Adica eu, era discutia). Asa cum probabil intuiti, discutia se purta pe marginea ideilor expunse-n articolul cu romanul si marea.

Chestie care pune intrebarea importanta "Da' cum se poate dom'le, sa pagubesti spunind adevarul ?! E posibil asa ceva ?!".

Pai nu, nu-i posibil, si evident ideea-i un sofism. Daca nu te intereseaza ceva, poa' sa nu te intereseze fie pentru ca intr-adevar nu poate sa existe fie pentru nu poate sa aiba valoare (ambele imprejurari fiind neaparat demonstrabile cumva deductiv daca-s si adevarata). Daca in schimb te intereseaza ceva si pretinzi ca nu te-ar interesa, atunci intr-adevar se deschide discutia practicii respective ca strategie, daca plateste mai bine decit alternativele. Da' deja am stabilit ca te intereseaza ca sa putem ajunge pina aici, ceea ce-i contradictoriu premizei de la care am pornit noi in discutie. Asta-i si tipul cel mai raspindit (si mai eficient) de sofism, de la greci pina azi, apropo : afirmatii care implica discret falsitatea premizei urmind apoi sa duca rationamentul catre o falsa dilema (de fapt catre un numar infinit de dileme, da' sofistul are grija sa puna reflectorul pe una singura).

Problema eficientei se pune de fapt din partea cealalta, din partea utilizatorului, cetateanului, celuilalt. E destul de clar ca usa n-are nici un cistig si nici o pierdere din aia ca tu recunosti sau nu recunosti ca acolo-i o usa, cum n-are nici zidul nici un cistig si nici o pierdere din aia ca tu recunosti sau nu recunosti ca acolo-i un zid. Poti sa-ti faci cite cucuie doresti intrind prin usi inchise si respectiv sa-ti tocesti degetele pina la os deschizind imaginare usi in ziduri, nu-i nici o problema.

Tot la fel, actul recunoasterii GENIULUI (sau a talentului, sau al unei priceperi ori valori oarecare) nu-i folositor valorii, priceperii, talentului, geniului. E folositor recunoscatorului! El e cel care cistiga, el are un beneficiu de pe urma recunoasterii respective : mai putine cucuie si mai putine zgirieturi din contactul nemijlocit cu realitatea dura. Vorbeam mai demult de criza de modele-n care se zbate cultura romana. Problema este in mare parte si obiectiva, adica nu exista aia valorosii, priceputii, talentatii, genialii. Pur si simplu, nu exista, nu-i avem. Dar este in buna parte si subiectiva, adica omuleanul nu reuseste sa inteleaga ca recunoscind o valoare isi face sieisi un serviciu. Nu valorii respective. Ea-i imuna la faptele lui, ca tocmai de-aia si este valoare, asta-i definitia valorii, ce nu-i imun la faptele lui nu-i valoare, e pleu.

Si de fapt problema asta nu se limiteaza doar la valori si recunoasterea lor. Oamenii au impresia ca daca el Gheorghe o iubeste pe ea Gherghina atunci a) ii face el ei o favoare si b) ii este ea lui datoare. Pai nimic mai fals. Iubind-o daca ti-i draga iti faci tu tie o favoare. Ca-i cam trist sa traiesti intr-o lume-n care nu poti iubi ce ti-i drag indiferent de motive, si daca-s externe si daca-s interne survenind din capul tau cel prost tot trist este.

In concluzie, e interesant spre fascinant cum supunerea ie de fapt libertate si-asa mai departe. Da-n fine, chestii complicate la care poate vom mai reveni.