Primal Fear
Primul film "serios" in care joaca Edward Norton (mai jucase in ceva pelicula educativa de invatat limba engleza). Ca sa va faceti o idee, pustiul avea 27 de ani si pina la 30 urma sa joace in The People vs. Larry Flynt, Rounders, American History X plus Fight Club, si sa-i moara mama (de cancer la creier). Trei ani.
Primal Fear e primul film in care vedem la lucru preocuparea actorului pentru tema identitatii, reluata constant in rolurile ulterioare - frati gemeni, personalitati multiple - precum si prima expresie inchegata a tehnicii handicapatului, care ajunge la maturitate (si incinta prin maturitate) in The Score. Din multe puncte de vedere Primal Fear e un film obligatoriu pentru istoria cinematografiei contemporane.
Richard Gere, nominal avind rolul principal e totusi secundar si nu prea conteaza, un actor de mina a doua, perfect adecvat nevoilor unui musical precum Chicago. Un tip cu o masca, un fel de Tom Cruise.
Laura Linney, stock actress cum se numesc in englezeste figurantii specializati, numai buni de umplut studiourile pe la game showuri cind nu-i nevoie de ei sa populeze platourile serialelor de televiziune (Laura era parca prin Law and Order) e dragutica si oarecum convingatoare, chit ca-si livreaza replicile cu toata priceperea unei gisculite de liceu (convinsa, bineinteles, de incontestabilul ei talent, ca orice gisculita adevarata). Francis McDormand e cam acelasi lucru, doar ca nu-i specializata pe "district attorney" ci pe "psiholog", tot un drac pina la urma.
Maura Tierney e placuta, Alfre Woodard e acceptabila, Andre Braugher joaca la nivelul aproximativ al cuiva gasit prin campus cu o ora inainte, si-n rest nu mai avem pe cine mentiona, dincolo de observatia totusi importanta ca... filmul functioneaza. In primul rind scenariul (Steve Shagan/William Diehl) e bine scris, chiar daca replicile sunt adeseori livrate prost.
In al doilea rind, ar trebui probabil sa privim spre regizor, ca asta-i regula, cind un film iese si totusi nu se poate explica de ce, cel mai probabil e ca-i vina regizorului (idem cind se taie maioneza si nu se poate explica de ce, tot vina regizorului). Problema e pe de-o parte ca Gregory Hoblit e un nimeni cu pene, perfect multumit si perfect adecvat orizontului nesfirsitelor rahaturi de umplut spatiul de emisie TV (L.A. Law, NYPD Blue scl etc ad nauseam) si pe de cealalta ca... hmmm... am ca un sentiment, am ca o impresie.
Impresia mea este ca platourile acestui film au adapostit o imensa orgie la care-a participat cam toata lumea. Ca rezultat, actorii sunt relaxati, comunica bine, se joaca intre ei si rezultatul e un film care functioneaza, improbabil si neasteptat.
Din nefericire asta inseamna si ca dintre cele doua filme noi l-am vazut pe ala relativ mai putin interesant. Dar asta e, ce sa-i faci, mentalitati de dinaintea Marii Revolutii.
Nu-i tocmai un mod neplacut de-a petrece doua ceasuri libere pentru privitorul amator (filmul, zic), precum nu-i o pierdere de vreme pentru cinefilul mai rasarit, capabil de abordari sistematice si interesat de-a intelege evolutii si curente.
PS. There are [some very clinical] boobies.
