Oameni si legi

Citeam un articol recomandat de-un cititor de-al meu, ca eu mai nou cam asa interactionez cu lumea precit se vede, prin intermediul cititorilor*. Il puteti gasi in original pe platforma de bloguri Telegraph, semnat de Peter Oborn.

Pentru orice eventualitate, sa prezentam si un sumar in limba romana : Autorul observa un paralelism intre furturile "tinerilor salbatici" care "isi doresc sa faca si ei parte din societatea de consum, fie si pentru o singura ora" si furturile altfel imbracate si atent cosmetizate ale clasei politrucienilor, un Cameron, un Kaufman, un Blears etc, care-si incarca de-un exemplu conturile de cheltuieli publice cu diverse chestii care nu prea par sa fie destinate beneficiului public. Autorul duce mai departe comparatia la problema impozitelor, si a reductiei lor legale folosita cam de orice om de afaceri (inclusiv de catre mine, ca sa fim bine intelesi, nu am platit niciodata niciunde un dolar mai mult decit m-a chiar obligat legea). In fine, articolul se incheie cu ideea ca problemele societatii nu sunt egale cu problemele claselor de jos, care pur si simplu servesc drept turnesol in aceasta discutie : fiind cei cu funia cel mai aproape de par, sunt primii care incep sa raga cind mocirla incepe sa urce, si cu bun motiv, dat fiind ca ei se ineaca primii.

Chestia-i cam asa : eu sunt amplu de acord cu observatia ca intr-adevar, societatea sufera sub aspect etic, de cel putin douazeci de ani incoace, desi mai degraba vad vreo saizeci spre doua sute. Depinde cit de fin reglam instrumentele, si cit de abrupta panta suntem dispusi sa consideram drept plana.

De ce se intimpla asta ? Autorul citat nu raspunde, are niste idei vag-religioase despre lacomie, despre chestii de-astea. Eu cred ca am explicatia, toata. E de fapt remarcabil de simplu si banal de explicat.

In primul rind, oamenii nu exista, nu au existat si nu vor exista niciodata fara ierarhie. Chestia asta e data, si e vesnica, orice discutie cu cineva care porneste la drum fara sa fi digerat acest aspect e perfect reductibila la o discutie cu cineva care nu recunoaste existenta gravitatiei sau curbura Pamintului : poate fi interesanta, amuzanta, cum doriti dumneavoastra, da' nu poate fi utila.

In al doilea rind, pozitia oamenilor in ierarhie nu este conventionala. Ea nu este, bineinteles, "obiectiva", sau "cinstita", dar numai din cauza ca reprezentarile celui ce analizeaza chestiunea daca pozitia lui X in ierarhie e "obiectiva" sau "cinstita" sunt oarecum divergente fata de realitate. Spre exemplu, Cristian Ilovan crede ca pozitia lui in ierarhia cititorilor Trilemei, cuprinsa intre zero si epsilon, sau in termeni reali undeva intre ultimul si ultimul minus unu este "neobiectiva" si "necinstita". Si bineinteles, in masura in care alte persoane analizind aceeasi problema ajung la concluzii diferite de ale lui, isi va explica fenomenul prin aceea ca... pozitia lui in ierarhie este conventionala (si conventia-i dictata de oameni rai, cum as fi de exemplu eu).

Situatia lui prezinta un exemplu comod pentru a intelege cam orice situatii in care cineva are impresia (si cu necesitate are impresia, pentru ca nu este posibil sa aiba dreptate) ca pozitia lui in ierarhie asa cum este nu se suprapune pe pozitia lui in ierarhie asa cum "ar trebui sa fie". Eroarea survine intotdeauna din acel "ar trebui sa fie", construit cel putin in parte pe aferatii subiective si ca rezultat divergent de realitate. Divergenta care nu-i neaparat constienta sau deliberata, dar este intotdeauna prezenta.

Sa luam un alt exemplu comod, cel al grupului de copii. In anul 1985, cind eram eu copil, copiii se ierarhizau dupa niste criterii. Cit de curajos e copilu' conta, foarte mult. Cit "tupeu" are (adica, in termenii timpului, "obraznicie") conta foarte putin spre deloc, avind chiar valente negative pe alocuri. Afara de cazurile in care se putea translata in curaj, si-atunci putea fi bine. Cit de inalt, rapid, astea conta relativ mult, cit de bogat sau puternic conta relativ putin spre deloc, ba chiar dimpotriva, putea avea valente negative (grasu compasu' matura cu nasu' etc). Cit de bine invata conta mult, cit de mult injura conta putin spre deloc, si iarasi cu posibile valente negative.

In anul 2005, cind copiii mai multor prieteni erau copii, copiii se ierarhizau tot dupa niste criterii. Doar ca altele. Cit de curajos era copilu' conta putin spre deloc, cit tupeu avea (inteles strict in sensul "obrazniciei" de ieri, al indreptarii impotriva autoritatii de drept si adesea si simtului comun - de exemplu, a te caca in mincare, mare tupeu, a da foc la casa, genial frate) conta imens cu tendinte de-a deveni unic criteriu. Cit de rapid sau inalt conta mult mai putin, fuga din semn de superioritate devenise semn de inferioritate intre timp. Cit de puternic insa conta, si grasimea in sine nu mai era totemul batjocurii de-acum douazeci de ani. Banii contau si ei imens (daca e sa fim cinstiti, cam cit contau banii cei adevarati, marci si dolari, in perioada comunista, ori rudele in strainatate echivalente lor).

Ei bine, chestia interesanta este ca si in 1985, si in 2005, o incercare de-a intemeia o ierarhie din afara avea exact aceiasi sorti de izbinda. Chiar directorul scolii sau Nicolae Ceausescu daca venea sa-l unga pe unu' sef peste tirla de copii in 1985, chiar daca mafiotu' local sau Nicu Gheara insus venea sa-l unga pe unu' sef peste tirla de copii in 2005, sefia aluia dura cam cit dura si prezenta adultului.

Si-acum, dupa aceasta lunga plimbare la pas, suntem in masura sa intelegem cauza coruptiei societatii moderne. Deci, daca legile se aplica egal pentru toata lumea, indiferent ca esti cersetor sau prim ministru, atunci... pai atunci... prim ministru fiind nu ai cum sa mai recunosti statul. Pur si simplu, cred ca-i destul de bine inteles, o structura care isi propune sa joace rolul de director al liceului, introducind false ierarhii in grup devine irelevanta pentru grup in sine, si pentru membrii lui mai importanti. Singurul pe care-l intereseaza de fapt ce are de zis directoru' pe tema e ala, mucosu' care se vedea astfel uns lider.

Este ca-i simplu si usor de inteles ? Deci, daca eu sunt egal cu Marian Stavaroiu, ca vorba ceea, ambii suntem oameni de afaceri, si statul nu poate face distinctii, legea e una pentru toti si etc bla bla bla... pai atunci evident ca eu nu am nici un interes si nici o inclinatie sa recunosc statul respectiv. Ce face el pentru mine ? A, ma amesteca intr-o oala cu ce mai gaseste prin glod ? Multumesc frumos, da' parca nu simt nevoia.

Si-atunci ne izolam, de gloata, de legi, de stat. "The north-south divide", sigur ca da. De ce ? Pentru ca un stat care nu recunoaste ierarhia sociala este irelevant pentru societatea umana in totul ei, si pentru cei care conteaza intr-o societate umana, adica aia mai sus de genunchiu' broastei.

Solutia traditionala pentru a cirpaci problema asta a fost "statul bunastarii", adica un stat care cumva magic reuseste sa faca bani din nimic, si astfel sa asigure unei majoritati simple a societatii un trai "mai bun" decit ar fi avut intr-o societate normala, adica ierarhizata. Cu alte cuvinte, e situatia aia in care directoru' imparte bomboane copiilor care-l recunosc pe ala talimbu' drept sef. Chestie pe care un numar suficient de mare de copii s-ar putea arata dispusi s-o faca, cam cit dureaza gustu' de bomboana-n gurita lor virginala de curve innascute (ca asa se nasc oamenii, nu-i vina lor). De altfel, nu-i ca si cum diversi bunici n-au incercat metoda asta, din cele mai vechi timpuri.

Solutia traditionala nu functioneaza decit pe termen scurt din doua motive, ambele grave si de neinlaturat. Primul, ca orice imparteala de bomboane este cu necesitate endoterma : e nevoie sa facem rost de bomboane de undeva. Ce ne facem cind nu se mai gasesc bomboane ? A, incercam sa convingem copiii ca le dam bomboane invizibile ? Sigur, incercam. Nu functioneaza. Al doilea, ca oamenii ar prefera sa traiasca in ierarhia reala. Asa, adinc, in sufletu' lor simt ei ca isi pierd viata aiurea subscriind la mizeria asta artificiala. De unde rezulta o ditai angoasa cam cit China. Nici una dintre astea doua nu-i rezolvabila altfel decit renuntind la prostii, si revenind la ierarhia naturala. Care, inca o data, nu-i nici conventionala, nu-i nici "obiectiva" si nici "cinstita". Ci e obiectiva si cinstita. Asa cum e ea.

Cam asta-i toata povestea. Vai de aia care sarmanii au crezut in vesnicia falsului (nu-i remarcabil cum prima si cea mai draga minciuna a oricarui fals e despre cit de vesnic e el pe lume ?), s-au apucat sa se specializeze, si-au investit trecutul, viitorul, sperantele si asa mai departe in minciuna respectiva.

Vai de ei, da' ma si umfla risu'. N-om fi toti destepti acuma, ca nu-i de unde. De cineva mai tre' sa se mai si rida pe lumea asta**.

---------
* Chestia e destul de interesanta, si se va discuta intr-un articol ulterior.

** Sa ma felicitati ca am scris o mie cinci sute de cuvinte pe tema asta fara a mentiona "franci elvetieni". Multumesc.