Killer's kiss

Filmul, chit ca-i vechi de hat-hat, are o carnalitate si mai ales o inocenta (sau poate mai propriu spus ingenuitate) cu totul iesite din comun. Parca n-ai crede ca aceeasi mina a facut oroarea precedenta si frumusetea curenta. Ca sa citam din clasici,

You see, this profession is filled to the brim with unrealistic motherfuckers. Motherfuckers who thought their ass would age like wine. If you mean it turns to vinegar, it does. If you mean it gets better with age, it don't.

Teoria asta s-ar sustine chiar bine daca n-am avea Clockwork Orange-n '71, da' sa facem pe moment abstractie de teorii si sa revenim la film.

Despre care nu prea am de fapt mare lucru de spus, e unul din putinele filme pe care-ti vine sa le lingi. Nu-i 3D in sensul ca tre' sa te uiti la el prin nu stiu ce ochelari de hirtie colorata si sa te doara capu', dar totusi iti vine sa-l lingi, asa ca se poate spune ca-i totusi un fel de 3D si el.

Pe linga care ciudata caracteristica cinematografica, mai are valoarea practica si mai usor accesibila interesului comun ca-i documentar. Foarte, foarte documentar. Priviti Killer's kiss, fratii mei albi, ca sa vedeti cam cum traiau bunicii vostri pardon, am uitat in ce limba scriu. Priviti deci Killer's kiss ca sa vedeti cam cum traiau oamenii pe care bunicii vostri ii considerau mai bogati, mai fericiti si mai indestulati decit Bonzii. Priviti in ce gojinete-si traiau vietile, priviti ce mobile, ce cuiere, ce haine atirnate-n ele, ce lampi, ce perdele, ce usi, ce minere, priviti! Priviti o saltea buna de inchisoare pe-un pat de inchisoare intr-o camera de inchisoare!

Plasticul e o inventie relativ recenta si-a schimbat indubitabil fata lumii. Profund, nu asa. Priviti in jur azi, totul e de plastic, si asta inseamna niste chestii precum culori, precum forme, precum ieftineli inaccesibile oamenilor traitori dupa razboi, chiar si facind abstractie de foametea inca prezenta-n Europa in anii '50. Copiii nascuti din '80 incoace au sanse bune sa nu-si inchipuie ca un obiect poate avea o forma impusa de ce se poate face din fier sau eventual ebonita, dar cel mai probabil lemn, si nu decisa de ce si-ar dori designerul sa vada. Care designer ?

Marele mar isi vede portretizata mai bine decit aproape oriunde (chiar si decit in filmele de mai tirziu cu Pacino) calitatea penitenciara, substanta de oras inchisoare, vocatia constrictiva. Sugruma personajele, din toate partile si-n toate felurile - privind un boxer alergind pe hectare pustii de acoperis s-ar putea sa realizezi niste chestii care altfel nu-s accesibile mintii decit dupa niste ani buni petrecuti acolo, in ghearele de brownstone ale Astoriei.

Irene Kane, blonda, e o aparitie meteorica, fiind descoperita prin acest film si sfirsind in ceva seriale de televiziune (Naked City et al). Pina in final principala ei contributie cinematografica ulterioara e aparitia in colectia biografica dedicata regizorului. Destul de subtire, si asta de-abia incepe s-o descrie, fata frizeaza ftizia, e atit de malnutrita incit anorexia nici macar nu poate fi o explicatie, dispepsie cronica si mai multe nu. Totusi, poate c-ar fi putut sa fie talentata, mai ales daca se obosea cineva s-o invete sa joace.

Jamie Smith e un actoras obscur, si-mi pare ca-i obscur pe merit si nu din gresala. Frank Silvera e unul dintre primii negri de succes din cinema (chit ca probabil nu stiati ca-i negru), si-si plateste sarea.

Cam asta-i tot. A, da, uitasem : in anii '50 un tip omoara un alt tip si-l gasim liber in gara dupa cinci ore de audieri la sectie. "The cops figured it was self defense", explica el. Parca as da tot designul lumii, atit existent cit si posibil ca sa mi se aduca inapoi o lume-n care cinci ore petrecute in compania birocratiei erau un interval atit de imens de lung incit numai crima-l putea justifica.