Intrebarile potrivite

Am dat, mai ales după 1989, nenumărate interviuri.

Andrei Plesu scrie in ultima Dilema despre tehnicile interviului. Un articol reusit, imbibat intr-o atmosfera de placuta aplecare asupra amanuntimii, o bucata mai reusita si mai reprezentativa pentru talentele si abilitatile cetateanului decit multe altele. Se vede treaba ca nu doar din ingeniosul bine temperat, ci si din furiosul bine temperat pot iesi rezultate notabile.

Asa cum v-ati putea astepta, exista bucati cu care rezonez,

De cele mai multe ori, e vorba de tineri sau tinere grăbiţi/grăbite să te abordeze fără să-şi fi făcut, măcar de mîntuială, lecţiile. Te întreabă despre cărţi pe care nu le-au citit, despre idei pe care nu le pricep, sau despre probleme cu care n-ai nici o legătură. N-aş vrea să-i ofensez. Uneori, simt, în comportamentul lor, stricta dezorientare.

Cert, si nu se putea spune mai bine. Pasajul e un bun cistigat pentru discursul de limba romana, ne ofera de-a gata o descriere precisa si eleganta a unei probleme reale si neplacut de frecvente.

Pe de cealalta parte, exista bucati care-mi produc suspiciuni.

Lăsînd gluma la o parte: nu pun la îndoială buna intenţie a domnişoarei cu întrebările, nici buna ei creştere, nici sensibilitatea ei literară. O sfătuiesc doar să înveţe ce trebuie să întrebe pe cine. Să nu se ia după inspiraţia de moment şi să nu cedeze locului comun. Dar mai ales să nu se apere spunînd că a pus întrebări „oneste“. Înainte de orice, întrebările trebuie să fie potrivite.

Suspiciunile vin cam toate din aceeasi directie : finalul mi-a amintit pregnant pasajul acela din istoria personala a Marianei de Austria, o regina de pe vremuri (In olden days a glimpse of stocking was looked on as something shocking). Cica femeia se ducea spre Madrid, unde-o astepta Filip al IV-lea, cu care de altfel se si maritase. Pe drum, diversi negustori din diverse orase ii ofereau diverse cadouri, indeobste fructe ale muncii si priceperii lor. Atunci cind un tesator de matase i-a oferit sase perechi de ciorapi, seful de protocol a intervenit, in interesul onoarei suveranului sau, afirmind ritos ca regina Spaniei nu are picioare.

Biata fata (cincisprezece anisori) auzind asa ceva, si avind de-a lungul calatoriei oarecari experiente nefericite datorate contrastului intre moravurile catolice ale spaniolilor si obiceiurile mai degraba papale decit catolice ale casei de Austria gindi ca apucatii chiar urmeaza sa-i si taie picioarele, eventual intr-o foarte elaborata ceremonie la Escorial, si-o lua cu lesin.

Este deci o intrebare despre picioarele Marianei o intrebare potrivita, in sensul dat termenului de Andrei Plesu ? Ce este, pina la urma, potrivirea unei intrebari, ce i-o da si ce i-o sustrage ? Era nepotrivit sa intrebi o femeie in 1950 daca poarta implanturi de silicon, in virtutea faptului ca nu existau atari implanturi ? E nepotrivit sa intrebi acelasi lucru astazi, in virtutea faptului ca nu mai exista sini fara ? E nepotrivit sa te intrebi daca mai exista sini fara ?

E potrivit sau nepotrivit sa-l intebi pe Nicolae Ceausescu ce-l indreptateste pe el sa se joace de-a stapinul romanilor ? E potrivit sau nepotrivit sa nu stii raspunde intrebarilor unui tiran in ce priveste propria legitimitate ? Sau intrebarilor unui copil ? Care, daca-i pina acolo, pot fi ele nepotrivite ?

Grele chestiuni, bineinteles. Pina la urma intreaga cultura se poate povesti din perspectiva larga a intrebarilor permise si nepermise, sau altfel spus potrivite si nepotrivite, daca facem aceasta legatura cu terminologia autorului. Stiinta progreseaza, nu-i asa, din paradigma-n paradigma, si ce-i o paradigma altceva decit o impartire a intrebarilor in permise si nepermise, abordare care ingaduie focalizarea eforturilor pe intrebari rezolvabile si ignorarea crevaselor prea adinci pentru a putea fi (inca) abordate (Kuhn, apropo, si eventual Popper, pentru cei interesati a urmari macar rudimentar bibliografia).

Si pina la urma iata ca am si inteles care-i retinerea : din text pare sa transpara ideea ca intrebarile pot fi nepotrivite intr-un mod universal, etern si absolut, in timp ce in realitate nepotrivirea e cel mult o stare tranzitorie. Nepotrivirea nu-i, cu alte cuvinte, o proprietate a intrebarii, ci o caracteristica a celui ce intreaba si a celui ce raspunde, luati impreuna.

Punct de finete pe care sigur ca autorul l-a ratat, dar nu putem sa-i tinem chestiunea prea aspru impotriva : ziarele sunt traditional prost scrise, si spatiul era oricum destul de ingust. Bine c-a indesat acolo cit i-a incaput, si pentru restul... ei, pentru restul avem blogurile.

Sa fiti iubiti.