Hatectar

Ce-ar fi un hatectar ? Pai cam ca un fel de vulvarium, un insectar cu hateri in loc de vulve. Sau ma rog, poate ca "hateri" e un termen impropriu, in primul rind pentru c-a fost lungit prin abuz pina la performantele plastilinei si chiar mult dupa, ajungind sa acopere totul si-n al doilea rind pentru ca n-a avut niciodata o definitie prea certa, cel putin in limba romana. In tot cazul, nefiindu-mi somn m-am apucat sa reflectez asupra volumului aparent impresionant de cetateni care nu pot sa ma sufere (ca entitate distincta de volumul inca si mai impresionant de cetateni pe care nu pot sa-i sufar eu), ceea ce-a dus numaidecit la o clasificare, ca io mi-s minte organizata. Cui ii place. Iara cui nu-i place, altul mama nu mai face, asa ca. Bun ?

Buun.

• In primul rind, sunt cei care-au copilarit online. Eu n-am copilarit online, eu am aparut brusc, aparent din neant si direct matur. Asta inseamna ca nu exista documentate-n scris naivitatile mele, poticnelile mele, momentele de ridicol sortite dintotdeauna adolescentei care-l fac pe adultul tinar mai ambitios si mai hotarit sa roseasca si sa-si stringa pumnii-n somn, ca-n starea de veghe n-are nervii sa-si confrunte respectiva cutiuta bine sigilata a memoriei. Ale lor exista, mi-e lene sa dau exemple dar as gasi douazeci intr-un sfert de ceas. Ale mele poate ca n-or fi existind deloc daca nu exista vizibil ? Oare ? Oare-s eu perfect, oare-s eu subiectul propriu unei fixatii Oedipiene ? Oare ar trebui sa fiu cumva omorit sa poata si ei sa rasufle ?
• In al doilea rind, revoltatii. E in natura lumii ca omul sa se vada pus in situatia de a-si croi drum in contra unor piedici. Asa se cladesc destine, cel putin cele care conteaza. In fiecare generatie o majoritate dintre copii se naste saraca si lipsita, clase inferioare, in mizerie. E si asta in natura lumii. Intr-o societate sanatoasa (asa cum societatea romaneasca fundamental este, in pofida nemultumirilor vocal exprimate da' neesentiale la o examinare mai atenta) partea mai mare a elitei se formeaza din indivizi care cincizeci de ani in urma se nasteau in mizerie. Daca noua prunci din zece isi petrec primii zece ani din viata mincind pita cu magiun din lipsa de altceva, nu-i de-a uimirii ca sase sau sapte ingineri, politicieni, bancheri sau doctori din zece sa fie, dupa cincizeci de ani, fosti copii hraniti cu pita si magiun.
  
  Si-atunci intre noi se casca o prapastie, dat fiind ca mie mi-a mers intotdeauna bine, sau in tot cazul, si cind mi-a mers rau mi-a mers, comparativ, foarte bine. A, ca am riscat si ca am impins limite, sigur ca da, dar una-i sa risti pentru ca n-ai incotro si alta-i sa risti pentru ca asa vrei. O diferenta importanta, si pina la urma de neiertat. Nu de catre mine, ca mi se rupe mie precum va puteti inchipui, dar de catre dinsii, dat fiind ca nu-i tocmai usor sa iti faci temele la lumina luminarii in timp ce cu o mina amesteci in tocana sa aiba cei noua frati ce minca dupa care sa mergi la scoala si sa iei noua optzeci in timp ce un asta care-i proaspat venit de la futut si aparent nu merge acasa ca-l asteapta avionul de Paris ia zece. Pai ce fel de dreptate-i asta!!!
• In al treilea rind, negociatorii. Sunt oameni care-au stabilit ei niste chestii, despre lume, pe care ei le considera obligatorii pentru lume. Aplicare direct din psihologia tranzactionala, daca ea ridica intotdeauna ambalajele pe care le scapa pe strada atunci la schimb si-n contrapartida nimeni n-are dreptul sa-i spuna ca-i grasa. Daca el se intelege bine cu profesoara de logica atunci nimeni n-are voie sa-si rida de greselile de le presara prin silogisme. Ca asa s-au inteles ei, cu lumea. Toata. Si-atunci cum imi permit eu sa incalc aceasta intelegere, aceasta tranzactie, acest pact incheiat de el cu lumea ? Tot aici intra bineinteles si cei care au pus botul la vre-o fantasma sociala oarecare, si-s indignati sa constate ca nu, nu-i nici universala nici obligatorie, prostiile pe lumea asta fiind toate strict elective.
• In al patrulea rind, nesigurii. Anxietatea-i sora buna a sperantei, si-l insoteste pe om de-a lungul vietii lui pina-l baga in mormint. Eu produc anxietate-n valuri, lumea simte ca n-am limita si-s dispus de-un all in la orice moment, fara sa ma intereseze consecintele. Ca atare, e sau macar pare o strategie buna sa le displac din timp, astfel asigurindu-se in contra unei posibile (si imaginare) pagube catastrofice cu pagubosul "stiam eu". Pentru care beneficiu (imaginar) sigur ca pretul de-a se izola de orice posibil beneficiu real pare mic, oricit de catastrofic ar fi el in realitate.
• In ultimul rind, atinsii. Evident, in orice grup suficient de mare niste oameni fura. Asa-i datul sortii. Altii mint, idem. E improbabil ca hotul prins la furat, ori mincinosul prins cu minciuna sa-si insuseasca lectia si sa se-ndrepte. E mult mai probabil ca hotul prins la furat sa caute oarece matrapazlicuri de care sa-l acuze, pe drept ori pe nedrept, cu temei ori fara temei pe al' de l-o prins furind. Tot la fel e mai probabil ca mincinosul prins cu minciuna sa inventeze cine stie ce aiureli pentru a arata ca-de-fapt-nu-ci-tocmai-dimpotriva.

Chestia amuzanta, trecind eu prin toate categoriile astea, este ca pina la urma eu nu am hateri, in sensul ca nu exista oameni care ma urasc pe mine. Ei se urasc pe ei, si proiecteaza ori macar incearca sa proiecteze, de exemplu (dar cu totul intimplator) pe mine. Ceea ce intr-un sens e bine, sigur ca da, da-n celalalt sens s-ar putea sa fie rau. Adica a naibii teorie, cit de convenabila se gaseste dinsa ? Cam suspecta atita perfectiune ingramadita toata la mine-n ograda.

Poate ca mi-a scapat ceva, cine stie. Poftiti cu completari.