Elefantelul roz de bae

Filmulⁱ este o alcatuire eleganta care aparent incearca sa spuna, da-n realitate striga nemultumirea publicului, parintilor, profesorilor, societatii in raport cu un anumit eveniment tragic (recte impuscarea unor elevi de liceu de o pereche de alti elevi de liceu).

Mediul in care se desfasoara ostilitatile se prezinta, filmat prin lentile speciale, drept incredibil. Absolut incredibil, complet contondent simtului comun : coridoare largi, insorite, curate si pustii, clase incapatoare, curti aerisite, spatiu suficient, laboratoare de tot felul pentru toti copiii, spatiu, loc, aer, activitati relaxante, hai sa sedem in cerc si sa discutam despre cum ii sa mergi pe strada ca gheu si daca poti spune ca unu-i gheu daca poarta roz, hai sa facem poze proaste si sa le developam pe materialele scolii in spatiul scolii ca intr-o joaca, ca si cum am fi niste oameni foarte bogati care ne permitem sa - pur si simplu - urmarim frumosul. Ca si cum am fi in Grecia antica, clasa de sus, ca si cum filosofia, estetica, teoria politica, eteratele inaltimi ale spiritului sunt singura noastra preocupare.

Aceasta abordare-i ingrozitor de falsa. Sigur, exista citeva scoli rezervate strict copiilor elitei unde atmosfera se apropie, sub aspect material. Problema-i ca nenorocitii aia, otraviti de contactul zilnic cu tipul de personalitate pe care-o reclama elita moderna (ceva intre psihopat si ornitorinc) nu se manifesta ca oameni sanatosi, nu-si pot, cu alte cuvinte, digera abundenta. Copiii astia in schimb sunt oameni perfecti, oameni ideali, supraoameni de-a dreptul : calmi, binevoitori, respectuosi si respectabili, eleganti si tot ce mai puteti dori. Excesele lor ii coloreaza dar nu-i distrug si practic vorbind nici nu le dauneaza. Ce conteaza ca fetele vomeaza ntr-o lume-n care orice cioara-si lauda puiul ? Or lumea adolescentilor e compusa tocmai din asta : lauda de pui a ciorilor.

Si adevarul asta este : chiar daca sub aspect practic scolile americane sunt pline de paduchi si violuri, chiar daca-n realitate americanul mediu e muritor de foame, innaditor de gume de mestecat, clefaitor de ramen cu peanut butter&jelly, totusi, in naivitatea oficiala preluata drept reprezentare obligatorie si universala in tara aia dementa lucrurile stau, teoretic, ca-n filmul asta. Daca doriti, aici se vede Scinteia, aici se vede buletinul de stiri cu implinirile marete, asta cred sau mai propriu spus asta cred c-ar trebui sa creada americanii despre realitatea vietii adolescentilor la ei in tara.

Asa arata, teoretic, o lume reala. Intr-un fel care poate fi emulat numai cu multa grija, pe-un platou de filmare, si numai filmind prin lentila-n ochi de peste.

Aceasta lume real-ireala isi ia omorul, in cel mai simplu si propriu mod : gloante in cap. De ce ? Pentru ca este falsa. De-aia. Atit si ajunge, e arhisuficient. Nici un fel de absurditate aici, de fapt uciderile survin normal si natural din chiar fibra filmului. Van Sant e laudat pentru ca "nu incearca sa explice", eu l-as lauda pentru ca intelege ca nu-i nevoie sa explice. Ce sa explici, evidenta ? Obvietatea ?

Filmul este foarte bun pentru ca ultima oara cind "nobilii" dansau la bal in timp ce "barbarii" marsaluiau prin oras n-o fost nimeni acolo sa filmeze.

Despre actori n-am mare lucru de zis, sunt tineri, poate vor ajunge buni. Deocamdata nu-s, da' deocamdata-s cruzi (de ce nu se zice cruji, apropo ?). Mai vedem.

1. Elephant,2003, de Gus Van Sant cu niste copii [↩]