Doua feline intr-o paleta cromatica opus-contrara

Probabil ca n-ati ghicit pornind de la titlu despre ce vom discuta in articol, mentinindu-se astfel vie torta traditiei aici pe Trilema, si in acelasi timp ilustrindu-se intr-un mod adecvat si instructiv diferenta obisnuita dintre cuvintele folosite pentru a descrie realitatea si realitate insasi in cadrul disciplinelor academic-stiintifice care declara ca s-ar ocupa cu studierea realitatii dar in practica servesc mai degraba la justificarea unor stipendii fata de niste contabili.

Filmul "Doua feline intr-o paleta cromatica opus-contrara" a aparut acum vreo zece ani (in 1998) si, desi l-am vazut de-un minim de douazeci de ori, intr-o incercare de-a-l intelege care-a parut pe alocuri futila in cel mai rau caz si nesortita izbinzii in cel mai bun (in pofida faptului ca eu pot trece drept tigan fata de tigani daca-mi pun mintea, asa cum pot trece drept englez fata de englezi si drept american fata de americani si etc, avantaje de antropolog-spion) miracolul nu s-a petrecut decit azi dimineata, in starea de trezie reala care precede trezirea "adevarata" in care avem impresia ca ne-am chiar trezit dar defapt nu suntem treji, ci pur si simplu dormim visind cealalta categorie de vise, visele treziei.

Pot ca atare, cu autoritatea celui care singur a urcat pe munte si-a facut concurs de scuipat-distanta tocmai cu Categoriile si de-a dreptul cu Esentele spune ca acest film este pur si simplu mitic. Un mit urban, chit ca actiunea pare a se petrece la marginea rurala a orasului, un diamant (negru) care contine in sine un suflet (foarte alb).

Parintii supravegheaza, ajunsi deja la virsta completei lor maturitati ca parinti, privind intelept-oblic pe sub gene, jocul copiilor, ajunsi la virsta deplinei lor maturitatii intru copilarie. Chiar daca intimplarile Tocmai pentru ca intimplarile prin care copiii trec par mai degraba desprinse din povestile si discutiile unei recreatii gimnaziale. Pentru ca asta face Kusturita (Emir) pina la urma : ia visele, aspiratiile, fanteziile si povestile unei generatii intregi de sirbi, le fierbe bine, le da pe razatoare, le distileaza de sapte-opt ori pina cind substanta rezultata, un miligram acolo, nu mai are aparent nici o legatura cu realitatea, si gata : dai sa musti din bucata de carton pictat si te loveste asa o savoare de mar cum n-ai pomenit chit c-ai trait toata viata ta prin livezile Clujului, si-n casa batrinului inginer agronom care se ocupa cu imbunatatirea si selectia lor.

Rar se intimpla si rar se intilneste in practica asa un succes superlativ al folosirii metodelor artei pentru a reconstrui realitatea, obtinindu-se un obiect care-o sumarizeaza complet, ierarhizat si pe categorii, fara a-i pierde nimic din complexitatea proprie originala. Nu mi-e rusine (ci imi face placere) sa spun si la nevoie sa si strig : Pisica Alba / Pisica Neagra este o capodopera, dar in sensul propriu si absolut al termenului, nu in vorbirea calpa de care se plinge Vlad. Peste doua sute de ani, peste cinci sute de ani si peste doua mii de ani motivul principal pentru care oamenii vor mai privi la televizoare cu tub catodic si vor mai tine prin casa videoplayere cu banda va fi ca sa poata privi la Pisica Alba, Pisica Neagra, tot asa cum privesc astazi la Discobol sau la aia din scoica.

Chiar daca nu-i putin lucru, pot intelege si-mi pot reprezenta ca s-a nimerit uite sa se nasca la sirbi Geniul sub forma unui tigan bosniac laiet si volubil. Se mai intimpla (si de-aia nu-i bine sa impiedicam diverse categorii de la diverse ocupatii, geniile se nasc aleator si nu dupa impartirile noastre sociale). Dar. DAR! nu pot intelege si nu-mi pot reprezenta cit de bine joaca douazeci de actori sirbi de-a doua mina. Pur si simplu romani fiind si invatat cu romanii nu imi pot inchipui asa ceva.

Pai mai frate, la noi nu poti avea filme cu mai mult de trei oameni in ele ca se creeaza bisericute de cite trei oameni de "cine-i cel mai mare actor", dupa care se iau la bataie in platou sa stabileasca ei in fapt cine-i cel mai de-adevaratelea mare actor dupa care vor sa schimbe scenariul pentru ca viziunea realitatii "obiective" din platou sa se reflecte corect acolo. Ca la prosti. La noi copchii par crescuti numa' pe Hamlet si Faust, au asa niste emfaze si niste damfuri, si-asa o incapacitate totala si absoluta de a-si face meseria din cauza asta incit iti vine sa te duci si sa te spinzuri, fiecare simte nevoia sa sopteasca strige discret si-n fiecare clipa auditoriului "eheeei, eu de fapt nu-s actor, eu sunt patron de presa si sfint catolic". Si da, il includem pe Dragos Bucur, bine ? Si pe tot restul, mereti si spinzurati-va, Romania nu are actori ce geniali, ce buni, minim calificati in meserie. NICI UN SINGUR ACTOR MINIM CALIFICAT IN MESERIE.

Revenind ca spumeg. Douazeci de actori sirbi si actrite sirboaice ale caror nume nu am sa le insir aici PENTRU CA NU ESTE NEVOIE grrr joaca mai bine, fiecare in parte, decit oricare, ORICARE dintre actorii romani dintr-un motiv foarte simplu : astia-si vad, ca sa zicem asa, lungul nasului. Inteleg ca ei de fapt nu conteaza, dar deloc, inteleg ca tre' sa asculte de nenea regizorul, dar complet, si sa-si urmeze personajul pina in ultima lui falie si crevasa, intru totul, complet. Cu modestia completa si totala a actorului care, inca o data, ca persoana NU CONTEAZA.

Ca tot am dat-o-n balarii incercind comparatii regionale, ma gindesc ca pentru beneficiul nostru propriu cea mai buna concluzie ar fi interzicerea publicarii numelui actorilor in orice mediu pe vreo douazeci-cincizeci de ani asa pina isi revin la cap. Iar cit ce priveste experienta sirbilor, e destul de limpede ca actor fiind atunci te regasesti pe tine cind tocmai te-ai pierdut, complet si cu totul, intr-un personaj ales de altcineva pentru tine. Chestii, fineturi.

Nu se poate sa nu vedeti acest film, chiar daca se poate sa nu-l intelegeti. Niciodata.